Ucraina si oamenii ei buni

Drumul spre Lvov

Totul s-a petrecut acum câțiva ani, în una dintre călătoriile mele în Estul Europei. Era vară, jumătatea lui iulie și tot continentul era inundat în caniculă. Plecasem din Italia cu opelul meu Astra, vechi de 24 de ani, care mă dusese în multe locuri frumoase pe care probabil nu le voi uita niciodată. Prima țară de pe traseu fusese Slovenia, unde mă oprisem pentru câteva zile, următoara oprire au fost doua zile pline în Zagreb, capitala Croației, si mai apoi, traversând Serbia am ajuns acasă la Timișoara.

După timpul petrecut alături de familie și de prieteni, am lăsat Timișoara cu intenția de a vizita câteva obiective turistice din nord-vestul României. Am vizitat Oradea, Castelul de la Carei, o biserică romanică de secol doisprezece, foarte bine conservată în satul Acâș și rămășițele unui fost castel în Ardud. După Ardud m-am îndreptat spre Satu Mare unde urmase să înnoptez. În centrul orașului am găsit hotelul Aurora, o construcție cu o arhitectură comunistă destul de anostă. La recepție am întrebat dacă mai au camere libere și recepționerul mi-a spus că tot hotelul era ocupat. Dezamăgit mi-am scos telefonul din buzunar cu intenția de a căuta pe internet, să văd dacă nu găsesc ceva în apropierea centrului. Cel mai apropiat hotel cu camere libere era tocmai hotelul unde fusesem refuzat cu câteva minute înainte. Am rezervat on-line, m-am reîntors și tipul a fost nevoit să îmi dea o cameră. Nu înțeleg nici acum de ce mă refuzase. Poate încă funcționa metoda de a da un mic bacșiș ca să primești o cameră. Era sâmbătă seara și salonul hotelului era animat de un ansamblu folcloric.

Când soarele se aproapiase de apus, am ieșit să vizitez puțin orașul. Am văzut biserica cu lanțuri și alte clădiri înșirate cuminți în zona veche a Sătmarului. Am revăzut hotelul Dacia, care se numise Hotel Hungaria până la venirea regimului comunist, o construcție monumentală ce fusese lăsată în ruină. Odinioara frumosul palat, construit în stil art nouveau cu influente maghiare, reprezentase mândria orașului. Îmi adusesem aminte că prânzisem în restaurantul acelui hotel, cu părinții mei, la sfârșitul anilor ’80. După prânz, cand ne-am reîntors în parcarea restaurantului, tata a constatat că nu poate deschide portiera de la mașina noastră, o Lada roșie. Când s-a uitat bine, văzuse că încercase să deschidă o altă Lada roșie parcată chiar lângă a noastră. Fusese o surpriză ca două Lada să se găsească una langă alta într-o multitudine de dacii.

După scurta plimbare prin piața centrală, m-am reîntors la hotel. De la chioșcul învecinat mi-am cumpărat un kebab și o bere. Am mâncat în picioare, la una dintre mesele înalte, uitându-mă la lume. Când m-am reîntors la hotel era deja tărziu. A doua zi urma să vizitez Ucraina, țara vecină de la nord. Îmi dorisem de multă vreme să vizitez Lvovul. Fusesem atras de acest oraș încă din copilărie. La ora de istorie ni se spusese că negustorii transilvăneni din Brașov și Sibiu cât și cei din Moldova făcuseră schimburi comerciale cu cei din Lvov. Mi se păruse interesant și cred că de aceea îmi rămăsese întipărit în minte numele acestui oraș.

Dimineața era însorită și părea de bun augur. După duș am mers să iau micul dejun, care mi se păruse foarte sărac. Mâncare era din belșug, dar mi-a făcut impresia că tot ce se găsea la bufetul suedez era de foarte proastă calitate.

Am părăsit hotelul, am urcat în mașină și am plecat spre Ucraina. Drumul ducea spre Baia Mare dar la un moment dat, a trebuit să o iau la stânga, îndreptându-mă spre nord. Eram în locul unde românii ar fi spus, că se agăța harta în cui.

La graniță am prezentat pașaportul italian. Având mașina înmatriculată în Italia m-am gândit că îmi vă fi mai simplu așa. Vameșii românii mi-au dat drumul foarte ușor. Ucrainienii însă mi-au spus să cobor din mașină. Au început să o controleze cu lux de amănunt. Cum fusesem acasă în Romania, și mă îndreptam spre casa din Italia aveam multe bagaje cu mine, câteva kilograme de mere, ceva murături de la mama, borcane cu gem, niste așternuturi de pat și alte lucruri utile. Când am văzut că vameșii sunt chiar insistenți în a-mi scotoci prin mașină m-am gândit că trebuie să fie ceva serios. Brusc îmi adusesem aminte că ei de fapt se aflau în stare de război. Rusia tocmai anexase Crimeea cu câteva luni înainte. Citisem că mulți dintre tinerii din zonă erau recrutați să intre în armată. Chiar și tinerii din minoritatea română din sudul Ucrainei, trebuiau să se înroleze și aceștia ar fi preferat să nu o facă. După ce mi-a fost examinat pașaportul, mi-au cerut să le arăt dacă mai am și alt document care să îmi dovedească identitatea. Le-am arătat apoi buletinul și cartea de sănătate italiană. M-au întrebat dacă am fost de curând în Rusia și le-am spus că nu fusesem niciodată acolo. Apoi m-au întrebat dacă am ascunse în mașină arme sau țigări. Le-am spus că nu fumez. Apoi mi-am dat seama că nici cu arma nu trăsesem niciodată dar că e mai bine să le spun direct că nu am nici o armă. M-au întrebat unde doresc să merg și cu ce motiv. Le-am marurisit că doresc să vizitez orașul Lvov din motive turistice. După vreo 20 minute de cercetat mașina, mi-au pus ștampila pe pașaport, mi-au spus “Ciao” și mi-au dat drumul. Fusesem singura persoană care trecuse în dimineața aceia spre Ucraina.

După prima sută de metri spre interiorul țarii, drumul s-a transformat într-o șosea de țară plină de gropi. Căldura părea desprinsă dintr-un roman românesc pe care îl citisem în gimnaziu și unde se vorbea despre uscăciunea Dobrogei. Pe șoseaua uscată, în urma mea, se ridica un nor lung de praf. Mă cuprinsese nostalgia, îmi aduceam aminte de drumul spre Timișoara din anii ’90, când șoseaua era îngustă și era străjuită pe margine de plopi.

Mi-am dat seama că nu mai am semnal la telefon. Am presupus că este din cauză că nu aveam un număr local. Am mai mers vreo câțiva kilometri și am intrat într-o localitate a cărei nume era scris bilingv în ucraineană cu litere chirilice și în alfabetul latin, având o denumire ce suna a fi maghiară. Mă aflam în colțul de țară ce se învecina cu Ungaria și România. Am încetinit și am căutat cu privirea un magazin unde aș fi putut cumpăra o cartelă de telefon. Era duminică dimineața și lumea se întorcea de la slujba de la ora nouă. După puțin timp am găsit un local deschis. Am parcat mașina pe marginea străzii și am intrat. Aveau o încăpere destul de mare, împărțită în două compartimente. În partea dreaptă se afla un magazin mixt și în partea stângă era amenajat un bar. Pe trotuar aveau așezate câteva mese așezate. Am întrebat într-o combinație de engleză cu maghiară dacă nu au cartele de telefon. Mi-au vândut o cartelă și le-am dat și telefonul ca să mi-o instaleze. Am încercat să activez google maps. Am remarcat că nu se conectează și l-am întrebat din nou pe tânărul vânzător care este motivul. Acesta mi-a răspuns că de fapt funcționează dar la ei în sat nu este acoperire. A fost cumva paradoxal. Ei vindeau cartele telefonice, care la ei în localitate nu puteau fi folosite. Am urcat în mașină și am plecat mai departe. Drumul era plăcut. Natura din jurul meu era verde și vie.

După alți câțiva kilometri a trebuit să opresc pentru că în fața mea se afla o coloană de mașini. Am așteptat câteva minute presupunând că poate fusese un accident. Când am văzut că nu înaintam deloc, am coborât din mașină cu intenția de a descoperi motivul așteptării. În dreapta, pe sosea erau câteva chioșcuri ce vindeau suveniruri. M-am uitat puțin la marfa pe care o vindeau și am întrebat-o pe vânzătoare din ce motiv sunt oprite mașinile. Doamna mi-a răspuns că așa este întotdeauna la granița cu Ungaria. Am rămas perplex. Nu realizasem că sunt în drum spre Ungaria. Cum nu aveam nici o hartă cu mine și nici nu puteam controla pe internet unde mă aflam, m-am gândit că m-am rătăcit. Femeia mi-a spus că oricum va trebui să mai stau câteva ore la coadă pentru că în Ungaria se intra foarte greu. I-am spus, că eu de fapt vreau să merg spre Lvov. S-a uitat mirată la mine, apoi mi-a spus că trebuie să depășesc toate mașinile, să o iau înainte pe drum. I-am ascultat sfatul. După câteva zeci de metri, șirul lung de mașini o lua spre stânga, spre frontiera maghiară. Drumul meu însă a continuat, trecând podul peste Tisa, spre satul Vylok și apoi spre Lvov.

M-am gândit că până la urmă a fost bine că am întrebat, altfel aș fi așteptat mult și bine. La intrarea în orășelul Mukachevo am observat că aveam internet. Am oprit pe marginea străzii și am controlat itinerariul pe care urma să îl parcurg. Orășelul avea un centru istoric destul de frumos. Avea multe clădiri impunătoare, cu arhitectura specifică centrului Europei. Se vedea că Imperiul Habsburgic își lăsase amprenta. Am oprit să beau în fugă o cafea, apoi mi-am continuat drumul.

Soarele începuse să ardă pe parbrizul mașinii. Lăsam în urma mea colinele domoale, iar în fața mea apăreau munții. Zona se numește Transcarpatia. Semăna cumva cu Maramuresul romănesc. Strada era liberă, erau puține mașini și asta era bine pentru că drumul era oricum destul de îngust. Aveam senzația de satisfacție pe care o am deobicei când călătoresc și eram încrezător că peste patru-cinci ore voi ajunge în Lvov. Aveam rezervată o cameră la un hotel aflat chiar în piața centrală a orașului.

Drumul urca și mașina își redusese din putere. Ajuns sus, urma să parcurg un fel de platou înalt. Mașina a făcut un zgomot destul de ciudat, dar am hotărât să merg încă puțin să văd ce se întâmplă. După mai puțin de un minut am auzit o explozie puternică la motor. Am lăsat mașina să meargă din inerție și am tras pe dreapta într-un fel de parcare naturală.

Am coborât, apoi am început să analizez situația. Mă aflam într-o țară străină, cu o mașină veche, stricată și plină cu bagaje. Telefonul nu avea semnal, nu înțelegeam limba a cărei alfabet nici măcar nu știam să îl descifrez. Nu mă găseam într-unul dintre cele mai bune momente ale mele. Am deschis capota de la mașină și am încercat să descifrez ce se intâmplase acolo. Trebuie să spun că mă uitam la motorul mașinii ca mâța-n calendar. Văzusem că unul dintre tuburile de legătură, ( nu stiu intre ce făcea legătura ) era franjurat în bucăți mici. Am presupus că acesta trebuie să fie efectul exploziei.

Mi-am luat un sandwitch din portbagaj, am încuiat mașina și am mers câțiva metri în față pentru că pe partea cealaltă a străzii, se vedea un indicator rutier. M-am gândit că daca merg până acolo și citesc ce scrie pe el, poate îmi dau seama unde sunt. Când am ajuns în dreptul lui, fiind scris în chirilică nu am înțeles nimic. M-am reîntors la mașină și m-am gândit că acum este momentul să încerc să opresc alte mașini ca să cer ajutor.

Era ora 11 jumătate înainte de prânz. Surprinzător, prima mașină căreia i-am făcut semn, venea din direcția opusă și a și oprit. Bucuros m-am îndreptat către ei. Tipul nici nu m-a lăsat să zic ceva că mi-a și spus că el de fapt a oprit pentru că băiețelul lui trebuia să facă pipi. Mi-a vorbit într-o italiană foarte rudimentară dar l-am înțeles. L-am întrebat apoi dacă știe unde este prima localitate și mi-a spus că în ambele direcții prima localitate se afla cam la 20km. Și-a pus băiatul în mașină și au plecat.

Cred că sunt cumva norocos pentru că tot ce vă urma de aici înainte va lua o turnură bună. Era duminică, știam că atelierele de reparat mașini erau închise, dar speram că voi reuși să ajung cu bine în Lvov.

A doua mașină care a trecut pe lângă mine a oprit fară că niciunul dintre componenții ei să trebuiască să-și satisfacă nevoile fiziologice. Șoferul era un tip la vreo 35 de ani. Lângă el, stătea soția lui, o femeie destul de abundentă ce avea în brațe un copil de câteva luni. Pe bancheta din spate se afla un băiețel de vreo 7 ani. M-a mirat faptul că nimeni nu folosea centura de siguranță, nici măcar femeia cu copilul.

Am încercat să mă fac înțeles și să le explic că mașina mea este stricată, ceea ce părea oarecum evident. Domnul s-a uitat cu ochi de expert la motor și mi-a spus că este “kaput” ceea ce știam deja. El nu știa nicio limbă străină sau probabil doar rusa, eu nu știam decât câteva cuvinte în limba slovacă pe care le-am prins din zbor de la niște foști colegi de lucru, cuvinte pe care am considerat, ar fi trebuit să fie asemănătoare cu cele din ucraineană. La final se pare că m-am făcut înțeles. Tipul îl chemase pe băiatul lui cel mare de care părea foarte mândru, presupunând că acesta din urmă știa engleza. Băiețelul cu siguranță făcuse ceva ore de engleză la grădiniță, dar știa atât de multă engleză, cât știam eu ucraineană. După o discuție de 10 minute, la care soția a dat afirmativ din cap la fiecare încheiere de frază, am decis să las mașina acolo în parcare, iar ei mă vor duce să căutam un mecanic auto. Nu mă așteptam că cineva să fie așa de disponibil, să-și sacrifice din timpul consacrat familiei, ca să ajute un străin a cărui limbă nici măcar nu o știa. M-au purtat cam o oră pe drumurile din Transcarpatia. Am mers pe străzi înguste până am ajuns la marginea unui sat. Acolo tipul s-a dat jos din mașină și a mers la poarta primei case. A ieșit o femeie. Am presupus că este soția unui mecanic auto. Oricum se pare că soțul ei nu era acasă. Foarte hotărât, șoferul meu a urcat în mașină și mi-a dat de înțeles că vom merge să căutam alt mecanic. Am ieșit din cătunul acela și după vreo 20 de minute am ajuns în alt sat unde am oprit în fata altei case. Aici a sunat, a bătut în poartă, a strigat dar degeaba, nimeni nu și-a făcut apariția. O bătrână din casa vecină a ieșit și cred că i-a dat ceva informații spunandu-i că nu e nimeni acasă. Nu trebuia să îmi explice despre ce este vorba că înțelegeam oarecum situația în care ne aflam. Îmi făcea impresia că sunt undeva în Romania rurală, diferența fiind doar că nu înțelegeam limba. Priveam toată situația cumva de undeva de sus și aveam o stare de spirit pozitivă, Aveam convingerea că totul se vă termina cu bine.

Ne-am continuat drumul până am ajuns în alt cătun. Acolo a sunat iarăși la o poartă și nu a răspuns nimeni. A ieșit însă o vecină care se pare că i-a dat un număr de telefon. Și-a scos telefonul mobil și a vorbit cu cineva. După aceea s-a întors în mașină și mi-a explicat că ne vom reîntoarce la locul unde lăsasem mașina mea și îl vom aștepta acolo pe mecanicul cu care tocmai vorbise la telefon. Băiatul mi-a spus ceva în engeza despre un ceas, ceea ce însemna de fapt, că ne vom întâlni cu mecanicul într-o oră. Reintorcandu-ne am oprit într-o parcare unde se afla un bar. Localul era mic, și avea un televizor mare suspendat și la care se uitau câțiva clienți. Afară pe terasă, câteva mese erau înșirate sub un umbrar acoperit de iederă, iar în spatele localului am văzut niste case simple din cărămidă despre care am presupus că ar fi camere de închiriat. Familia care m-a ajutat s-a așezat la una dintre masele de pe terasă și acolo s-a întâlnit cu o altă familie de prieteni. M-au invitat și pe mine dar eu am spus că prefer să stau afară la soare. Lângă masa lor era amenajat un grătar și acolo și-au prăjit singuri carnea. Nu stiu dacă au cumpărat carnea de la barul respectiv sau o avuseseră cu ei în mașină. Apoi au început să prânzească. Era deja destul de tărziu, trecuse de ora trei după-amiaza.

Pe la ora patru a venit și mecanicul. Amicii mei care îmi găsiseră mecanicul m-au chemat la discuția cu el. Mecanicul venise însoțit de fiica lui. Tânăra, se numea Cristina, era foarte frumoasă, îmbrăcată într-o rochiță scurtă de vară cu un păr bogat și ochi foarte vii. Aceasta s-a îndreptat spre mine și într-o engleză excelentă mi-a spus că este fiica lui Anatoli. Mi-a mai spus că este studentă la limba engleză în anul al doilea în orașul Ujgorod, și că ea îmi va fi translator. Dintr-o dată totul devenise mai simplu. Bariera lingvistică era deja ruptă și puteam să mă fac înțeles. Cristina mi-a spus că acum vom merge cu mașina tatălui ei până la mașina mea. Am mers cei 5 kilometri urcând un deal și coborând apoi altul.

Anatoli s-a uitat la motor. A văzut tubul ce explodase. Cristina mi-a tradus următoarele. A spus că el nu avea așa un tub și că va trebui să îl cumpere unul a doua zi din cel mai aproapiat oraș. Am convenit că vom tracta mașina mea până la parcarea cu barul. Acolo eu urma să dorm peste noapte. A doua zi Anatoli urma să vina la ora 8 și să aducă tubul ce trebuia schimbat. Am găsit ideea foarte bună. Mi-au tractat mașina până la parcare. Amicul cel care mă ajutase să îl găsesc pe mecanicul auto a intrat în bar, unde a vorbit cu barmanul. Acesta se pare că era proprietarul camerelor de hotel ce se aflau în casele din spate. Mi-au spus că mă vă costa 6 euro pe noapte. Am fost foarte mirat de prețul mic al camerei, și am întrebat “Cât costă?” Vazandu-mi mirarea, proprietarul a scăzut din preț și mi-a spus, “ok, poți plati 5 euro și vei primi și o sticlă de apă de un litru jumătate”. Mi-a venit să zâmbesc. Am plătit cei cinci euro pentru cameră și am primit cheile și apa. Am ieșit afară din bar. Anatoli cu Cristina încă mă așteptau . Ne-am luat rămas bun și am convenit că ne vom întâlni a doua zi dimineața.

Familia cu copiii ce mă ajutase se pregătea și ea să plece. M-am gândit că trebuie să mă revanșez cumva. Considerând că o noapte de cazare mă costa 5 euro, m-am gândit că poate ar fi fost destul dacă le-aș fi dat 10 euro că semn de apreciere pentru efortul lor. Am întins banii și mi-au spus amândoi că ei nu vor nimic. Desigur că nu am înțeles ceea ce au spus, dar gesturile pe care le-au făcut m-au lăsat să înțeleg că nu doresc banii. Își petrecuseră 5 ore din timpul lor liber, cautandu-mi un mecanic și ei nu doreau nimic. Atunci am pus banii în buzunarul copilului și i-am spus cuvântul “ciocolată”. Nu au mai zis nimic. Ne-am luat rămas bun de parcă am fi fost prieteni de când lumea. Eu spuneam “Thank you!” și “Dyakuyu!” și ei răspundeau la fel cu “Dyakuyu”. A fost o despărțire drăguță. Eram cumva în siguranță. Mașina era parcată în fața barului. Aveam unde dormi peste noapte, iar a doua zi părea că voi rezolva situația. Chiar și telefonul îmi funcționa acolo. Așa că imediat după ce au plecat ei, am sunat la hotelul din Lvov. Recepționera vorbea engleza și i-am explicat care sunt motivele pentru care nu voi ajunge în acea seară la ei. Mi-a spus că nu este nici o problemă și că nici nu va trebui să plătesc noaptea respectivă. M-am bucurat mult. În Italia, sau în oricare alta țară din occident, cu siguranță ar fi trebuit să plătesc camera, daca aș fi anulat rezervarea chiar în ziua respectivă, indiferent de motiv.

Mi-am scos bagajele din mașină și am mers în cameră. Avea un hol și o baie mica, era mobilată cu un pat, o noptieră, un scaun și un televizor. Totul era vopsit cu var alb strălucitor. Așternutul mirosea bine. Era foarte curat peste tot și am rămas uimit de confortul oferit în prețul a 5 euro. Cum plecasem din România, aveam cu mine și mâncare și apă. Se făcuse ora cinei. Am mâncat în cameră pe pat. Mai tărziu mi-am deschis computerul și am urmărit un film. Pe la ora zece seara am stins totul și am dormit imediat.

Dimineața m-a trezit ceasul la ora 7.30. După duș am ieșit să beau o cafea, pentru care am plătit 20 de cenți. Nu se făcuse încă ora opt, când Anatoli a intrat în bar și m-a făcut să înțeleg că el deja schimbase tubul stricat. Am încercat să pornesc mașină, însă motorul nu a pornit. Anatoli s-a uitat din nou la motor. Eu mă gândisem că tubul spart era doar efectul unei defecțiuni mai mari. Anatoli a luat telefonul, a vorbit cu cineva și apoi mi l-a înmânat. Era Cristina, fiica lui ce îmi traducea ce îi spusese tatăl ei. Erau două posibilități. Ori îmi tracta Anatoli mașina până la auto-service-ul lui, ori contactam o firmă de tractări. Mi-a spus că dacă contactam firma, mă va costa mai mult și că va dura ceva mai mult. Am spus că desigur doresc să fiu tractat de tatăl ei. Am plecat pe la ora 8 și 10 minute. Drumul a fost dificil pentru că trebuia să urcăm câteva coline, iar când ajungeam în vârf, trebuia să dezlegam mașinile pentru că altfel ar fi fost periculos. Am trecut prin două sate micuțe și pe lângă baraje de poliție. Am avut noroc că nu ne-au oprit. Anatoli îmi spusese că este interzis ca persoanele private să ajute străini, pentru că ei sunt în stare de război. La ora nouă, chiar când am ajuns în fața atelierului s-a rupt și cablul ce lega mașinile, așa că am fost nevoiți să împingem mașina ultimii metri. Nu foarte departe se auzea un clopot ce bătea ora fixă. Atelierul se afla pe o pășune. Era o hală ce am presupus eu, în perioada comunistă, aparținuse unei intrerinderi agricole de stat. Ziua era minunată. Era cald și soarele strălucea pe cer. La nici două minute după ce am ajuns noi, a intrat în curtea mare o mașină lada, foarte veche. Era aproape o minune că mergea după cum îi arăta caroseria. Nu mai avea culoarea originală, tabla având găuri și pete de rugină de la roșiatic până la albastru-petrol. Din mașină au coborât 4 persoane, angajații lui Anatoli. Ne-am salutat, apoi aceștia mi-au urcat mașina pe o rampă.

Anatoli mi-a adus un scaun, l-a pus la intrarea atelierului la soare și mi-a spus “Sit”. M-am așezat. Am observat mai apoi că era singurul scaun pe care îl aveau. Mi-a dat și o bucată de hârtie pe care erau scrise niște cifre și litere și mi-a spus “interniet”. I-am mulțumit, am pus parola și am început să navighez.

Între timp, oamenii lui Anatoli au scos motorul de la mașină. Lucrau pe rând toți cinci. Unii dintre ei mai mergeau și la altă mașină, care se afla pe o a doua rampă. Uneori mai veneau persoane cu mașini stricate. Am bănuit că atelierul se afla undeva la marginea satului. După ceva vreme m-am întins pe iarbă și am stat la soare. Anatoli a plecat cu mașina lui. S-a întors cu mâncare și mi-a oferit să mănânc. I-am spus că tocmai mâncasem. Nu s-a lăsat până ce nu am luat niste biscuiți și niste napolitane ca desert. Erau napolitane cumpărate la vrac și erau foarte bune. Mi-a dat și o sticlă cu apă. Ei au mâncat repede prânzul și apoi au continuat lucrul.

Pe la ora 3, după prânz, Anatoli m-a întrebat daca am ulei. I-am dat uleiul pe care îl aveam în mașină, dar m-a făcut să înțeleg că este vorba despre alt ulei, probabil ulei de frână. Și-a luat mașina și după vreo jumătate de oră s-a reîntors cu uleiul și cu câteva sticle de apă distilată. La exact ora cinci, când au sunat clopotele de la biserică, Anatoli m-a chemat lângă el, mi-a dat cheile de la mașină și mi-a spus cu vocea lui puternica “drive”. Am luat mașina și am făcut o tură. Părea că totul funcționa perfect. În timp ce conduceam mașina ca să-i fac proba, mă gândisem că cei cinci oameni lucraseră 8 ore, că să o repare. Daca aș fi fost în aceeași situație în Italia, cred că mecanicul auto mi-ar fi spus că mașina este prea veche, că mă va costa prea mult, poate vreo 2000 de euro și că nu avea rost să o reparăm. În România, am presupus că mi-ar fi spus că trebuie să cumpăr un motor nou și că totul m-ar fi costat undeva la 800 de euro. Aveam la mine bani cash 270 de euro. Aveam și cardurile bancare și speram că în sat la ei voi găsi un bancomat, în cazul în care aș mai fi avut nevoie de alți bani. Când m-am reîntors la Anatoli și i-am spus că mașina funcționează perfect.

Am intrat apoi cu el în încăperea ce părea a fi biroul. Am scos portmoneul și el a pus pe o foaie de hârtie ceea ce reparase la mașină. A scris rânduri, unul după altul. I-am amintit să nu uite să pună în preț și cablul de tractare, care se rupsese și să pună și uleiul pe care îl cumpărase. La sfârșit a tras linie și a făcut adunarea. Cifra era în grivna, moneda lor națională. Mi se părea foarte mult, fiind de ordinul miilor. Am împărțit apoi în euro și mi-a ieșit suma de 47,20. Nu îmi venea să cred. Cinci persoane munciseră opt ore, au pus piese de schimb, ulei, și mai stiu eu ce alte lucruri. Era suprarealist. Am încercat să nu rad de bucurie. Mi se părea exagerat de puțin și în interiorul meu eram fericit că nu trebuia să plătesc mai mult. Eram pe drumul de întoarcere acasă în Italia, însă perspectiva de a-mi găsi un loc de muncă nu era foarte apropiată și situația mea financiară nu era strălucită așa încât faptul că nu trebuia să plătesc foarte mult mi se păruse ca o mană cerească. I-am dat lui Anatoli 50 euro, spunandu-i să păstreze restul. A dorit să-mi înapoieze imediat restul în grivna. Am insisiat și într-un final a acceptat. Nu cred că Anatoli realizase cât de mult mă ajutase. Își sacrificase câteva ore duminică, ba chiar o deranjase și pe fiica lui, ca să vină să îmi traducă. Dimineața venise punctual ca să îmi repare mașina și când a văzut că nu reușește, a găsit soluția cea mai bună pentru a mă ajuta. Îmi oferise singurul scaun pe care îl avea, mi-a adus mâncare și mi-a dat apă. A fost foarte prietenos, iar prețul a fost mai mult decât decent. După ce ne-am luat rămas bun, pe la ora cinci și jumătate am plecat de pe poiana lui, îndreptandu-mă spre Lvov, bine dispus și fermecat de bunătatea oamenilor din această țară.

După ce am plecat, am sunat la hotel să anunț că voi ajunge tărziu spre seară. Drumul mă purtase în satul de unde auzisem clopotele bisericii. La ieșirea din sat, am văzut pe strada o femeie ce făcea autostopul. Cuprins de bunătate, probabil datorată faptului că mă impresionase mult felul în care am fost tratat de Anatoli, m-am gândit că e timpul să fac și eu o faptă bună. Am oprit și am luat-o pe domna cu mine. Am încercat să conversăm, dar nu am reușit. Eu nu știam limba ei, ea nu o știa pe a mea. Am râs împreună cu ea, probabil din cauză că niciunul dintre noi nu înțelegea nimic. Am lăsat-o într-un sat la vreo 30 de kilometri distantă. A vrut să îmi lase ceva bani dar am refuzat; doream cumva să răsplătesc binele ce îmi fusese făcut.

Ziua era pe sfârșite, soarele se îndrepta spre apus. Drumul era foarte rău și conduceam cu 40km la oră. Am realizat că voi ajunge destul de tărziu. După vreo două ore de când am părăsit atelierul lui Anatoli mi-a sunat telefonul. M-am și mirat. Era Cristina. În engelza ei plăcută, mi-a spus că Anatoli se interesează cum merge mașina. I-am spus că mașina mergea bine. Atunci ea, m-a rugat să opresc pe dreapta și să controlez nivelul apei la motor. Am oprit, am ridicat capota și am controlat. I-am spus că nivelul apei scăzuse la jumătate. Atunci ea mi-a spus că tatăl ei a pus în portbagaj trei sticle de apă, astfel încât pot să completez. Am făcut așa cum îmi spusese ea. Anatoli era ca un doctor bun. După ce și-a vindecat pacientul, a sunat să se intereseze daca îi merge bine și dacă și-a luat medicamentele. Am fost plăcut surprins de profesionalismul lui.

Mi-am continuat drumul. Pe la ora opt și jumătate seara am intrat în Lvov. Orașul era mare și părea frumos. Am ajuns la hotel la ora nouă fară cinci minute. Doamna de la recepție mi-a dat cheia de la cameră. Mi-a spus că voi plăti doar pentru noaptea respectivă. Am coborât repede cu gândul de a-mi cumpăra ceva mâncare de la patiseria de la parter. Când am ajuns acolo, vânzătoarea tocmai încuia ușa. Văzându-mă mi-a dat totuși voie să intru. Am cumpărat o plăcintă cu brânză și una cu carne. Semănau cu merdenelele noastre, doar că erau puțin mai mari. Am mulțumit frumos și am ieșit. Eram în continuare uimit de amabilitatea și de disponibilitatea lor.

M-am reîntors la hotel. Camera era spațioasă și era mobilată destul de pompos, cu un mobilier ce aducea a biedermeier. Am dat drumul la televizor și m-am uitat la BBC World. Am telefonat scurt Cristinei, ca să îi spun că am ajuns cu bine în Lvov și că mașina funcționează perfect. Cred că s-au bucurat că am sunat. Apoi am început cina cu o merdenea cu carne. A fost foarte bună. După ce am terminat merdenelele am deschis larg fereastra și m-am uitat afară. Era deja întuneric. Camera avea vedere spre piață centrală. În stânga, la aproape o suta de metri depărtare, se vedea clădirea uimitor de frumoasă a palatului operei, iluminată feeric. Am lăsat fereastra întredeschisă. M-am încălțat și am ieșit să explorez orașul în noapte …