Timorul de Est
Primul stat independent al secolului 21.
--
Nu am intenția să scriu o prezentare a East Timorului și nici să scriu un jurnal de călătorie, voi încerca însă, să prezint o imagine pe care mi-am făcut-o despre această țară în cele două zile petrecute aici.
Despre Timorul de Est știam că a fost o colonie portugheză vreme de aproximativ 500 de ani. Auzisem la radio pe vremea când eram copil despre lupta poporului est timorez pentru independență și mai știam că au fost guvernați de Indonezia. Aflasem că prin 2002 devenise un stat liber și nu imi mai aduceam aminte din ce sursa descoperisem că Starbucks importa cafea de acolo pentru lanțul lor de coffee-shops.
East Timor a fost a patra țară vizitată în călatoria mea în sud-estul Asiei cuprinzând Singapore, Australia și Noua Zeelandă.
Am părăsit Darwin, Australia la ora prânzului. După o dimineață însorită, în drum spre aeroport începuse deja să plouă, vreme ce anunța anotimpul ploios. Pot spune ca am avut noroc că am părăsit Australia, pentru că la scurt timp, cred că două zile mai târziu, Darwin a avut neșansa unui ciclon destul de devastator, cu mari pierderi materiale dar spre fericirea lor nu au fost și victime umane.
Zborul dinspre Darwin spre Dili, capitala East Timorului l-am făcut cu Air North, o companie subsidiară Qantas. Cum am avut rezervate foarte multe zboruri pentru întreaga mea vacanță, uitasem că acest zbor nu făcea parte din categoria low cost, așa că am fost plăcut surprins când am văzut că aveam inclus în prețul biletului și prânzul. Chiar m-am bucurat să pot mânca, neștiind ce mă așteapta pe insulă. Primul contact cu o persoană locală a fost chiar în avion cu stewartul care m-a întrebat într-o engleză excelentă ce aș dori să beau. Am spus că îmi doresc să beau o bere, la care el mi-a răspuns că pot să aleg între două tipuri de bere. Necunoscând niciuna dintre cele două mărci l-am rugat pe el să aleagă pentru mine. Cred că cererea mea l-a pus în dificultate, oricum mi-am acompaniat prânzul cu berea pe care mi-a ales-o el.
Zborul a fost plăcut și după ce am traversat Marea Timorului am aterizat cu bine în Dili.
Insula era după ploaia de amiază, totul era umed și părea revigorat. Cerul era încă înnourat și era cald. Aeroportul este foarte mic și semăna foarte bine cu o autogară dintr-un oraș provincial din estul Europei. La ieșirea din avion a trebuit să traversăm pista și să trecem pe sub o pergola cu flori care avea scris în partea superioara bilingv în portugheză si engleză “Bine ați venit”. Surpriza placută a fost că fiind cetățean al Uniunii Europene nu a trebuit să plătesc taxa de 35$ de intrare în țară, alți turiști, canadieni sau americani au trebuit să o plătească.
La ieșirea din aeroport aștepta un fel de mini bus, care s-a umplut rapid cu lume așa că am rămas pe afară însă cu speranța că va veni un alt minibus cu care să ajung în oraș. Aveam rezervare la un hostel în centrul orașului și eram optimist că voi ajunge acolo destul de usor. După vreo 20 de minute de așteptare am văzut că nu mai vine nici un alt autobuz, așa că am încercat să comunic cu lumea de acolo să văd la ce ora vine urmatorul bus, dar se pare că nimeni nu vorbea engleza. Întâmplător l-am descoperit ieșind din aeroport pe stewartul care a însoțit avionul și l-am întrebat dacă știe vreo modalitate de a ajunge în oraș. Mi-a spus că de fapt nu mai sunt alte autobuze, că sunt doar cele câteva taxiuri care au prețuri mari dar că el va merge în oraș cu un prieten care îl aștepta și dacă doresc mă va duce el pană la hostelul unde am cazare. Am fost foarte plăcut surprins de amabilitatea lui și m-am bucurat că aveam posibilitatea de a ajunge în oraș.
Distanța de la aeroport nu era foare mare și în 20 de minute am ajuns în Dili. Spre surprinderea mea când au oprit, am întrebat unde suntem pentru că știam ca locația mea era foarte centrală. Mi s-a răspuns ce de fapt eram în centrul capitalei East Timorului, Dili.
Totul părea foarte rural, casele erau mici, strada îngustă, undeva pe stânga în spatele hostelului se afla ambasada Norvegiei ceea ce m-a făcut să îmi dau seama că probabil chiar mă aflam în centrul orașului. Aveam vaga impresie că marea nu este departe de mine iar spre apus se întrevedea soarele care se îndepărta de noi. Mi-am luat rămas bun de la cei doi, iar la despărțire am schimbat numerele de telefon. Au fost foarte amabili și am convenit că poate ne întâlnim mai târziu la un drink.
Hostelul.
Clădirea era o casă cu un singur nivel. Știam că voi locui într-un fel de bungalow, care probabil se afla în curtea acestei case. La intrare am avut plăcuta surpriză să întâlnesc una dintre cele mai frumoase femei pe care am văzut-o în viața mea. Tânără, cu o grație nobiliară te făcea să nu știi cum să îți iei privirea de la ea. Am observat că femeile asiatice au niste mișcări foarte domoale și o unduire foarte plăcută a măinilor și a corpului care le dă o grație aparte. Mai târziu am aflat că este soția proprietarului hostelului, fiind de origine indoneziană, el fiind portughez și profesor la universitatea din Dili. În casă erau și alte tinere femei care lucrau pentru hostel, probabil la curățenie sau la pregătitul cinei. Din recenziile de pe internet ale hostelului, acesta părea a fi cel mai bun loc de cazare la un preț decent.
Cum am ajuns, am primit din partea casei o cartelă sim cu minute incluse și internet pentru telefonul mobil, în așa fel încât să pot fi conectat la lumea de afară. Mi s-a părut un gest foarte frumos și util.
Camera sau bungalowul unde eram cazat a fost de fapt un fel de colibă construită din lemn și acoperită cu frunze de palmier. Mi s-a părut unul dintre cele mai romantice locuri unde am locuit vreodată. Avea 3 paturi, toate protejate cu perdea contra țânțarilor. În mijlocul încăperii era un stâlp care susținea acoperișul iar pe stâlpul respectiv erau 3 ventilatoare și 3 prize pentru încărcat telefonul. Simplu, curat și foarte exotic. Mi-am dat seama că pe unul dintre paturi erau niște bagaje, deci aveam un coleg de camera, acesta fiind probabil plecat să exploreze insula. Toaleta si dușul erau într-o cabină afară, în aer liber. Mai liber de atât nu cred că te puteai simți.
Gazda, m-a întrebat dacă doresc să iau cina în hostel, dar am refuzat politicos pentru că doream să vizitez orașul și nu știam la ce oră mă voi reîntoarce. Am ieșit afară. Străzile erau curate. Foarte aproape de hostel se găsea o biserică despre care am descoperit mai târziu, citind pe wikipedia, că fusese prima catedrală a orașului, acum după construcția catedralei noi devenind doar o biserică parohială. Am intrat în curtea bisericii iar acolo sub un amfiteatru, un cor cânta niște cântece religiase care sunau minunat. M-am îndreptat spre malul mării. Faleza era pustie, doar câțiva trecători se plimbau leneș. Imaginea de ansamblu m-a făcut să cred că totuși sunt în zona centrală a orașului.
Totul era relativ simplu și modest. Nu există magazine occidentale. Singurul Burger King părea stingher, iar când am intrat acolo am văzut că era gol. În plimbarea mea am trecut prin fața parlamentului. Am descoperit cateva clădiri care fuseseră construite în perioada colonială, o piață unde lumea în timpul zilei desigur vindea legume. Nimic nu părea făcut ca să-ți atragă privirea, nimic nu părea a fi un spot pentru o fotografie reușită.
Am intrat într-un magazin cu produse alimentare, unde am cumpărat ceva mâncare și bere. Am continuat să colind zona centrală a orașului, înaintând pe malul mării. Deja era târziu, soarele se ducea probabil spre Europa unde lumea încă dormea desigur… Mi-a sunat telefonul. Era noua mea cunoștiință, însoțitorul de zbor care m-a întrebat dacă nu doresc să îl acompaniez la o terasa unde se va întâlni cu niște prieteni. I-am spus locația unde mă aflam și mi-am dat seama că nu eram foarte departe de ei.
Am ajuns la o terasa modesta dar curată. Era însotit de un amic și de două prietene. Ne-am prezentat. Tinerele erau din Indonesia și erau în Timor pentru că aici găsiseră loc de munca, iar în Dili au șansa de a câștiga cu 50$ mai mult decât în locul lor de baștină. Când comunicau între ei, vorbeau o limbă plăcută, neinteligibilă mie, rar se strecura câte un cuvânt cu rezonanță portugheză. Vorbeau și puțin engleză așa că am putut să ne întreținem. Am băut o bere locală foarte bună. Eram aproape de Ecuator și era cald și bine. Aerul se mișca încet în jurul nostru purtat de briza datorată vecinătății mării. Localnicii erau foarte tineri si foarte prietenoși. Carol, noul meu amic îmi spusese că el se numea așa datorită fostului papă Ioan Paul al doilea, al cărui nume de botez era Carol. Timorul, țară strict catolică a fost foarte mult ajutată în obținerea independenței și de fostul papă, care a făcut lobby internațional pentru eliberarea lor de sub ocupația indoneziană la Organizația Națiunilor Unite. In momentul în care papa a vizitat Timorul, mama lui Carol era în ultima lună de sarcină. A mers pe jos câțiva kilometri buni împreuna cu soțul ei și alți prieteni din satul lor, ca să îl întâmpine la aeroport. Papa reprezenta un simbol al libertății. În memoria acelei vizite mama lui Carol și-a numit fiul după papă. Mi s-a părut o poveste frumoasă.
Langă terasa unde ne petrecem seara era o frizerie încă deschisă, așa că am întrebat dacă aș putea merge să mă tund. I-am lăsat pentru scurt timp pe noii mei amici și am mers să mă tund. Nu am știut să explic cum aș dori să mă tundă dar se pare că frizerul a înțeles foarte repede și în 10 minute m-am întors tuns, îngrijit și mulțumit de look-ul meu. Costase 5$.
Ce am înțeles de la ei este că deși au pierdut în anii războiului de gherilă cu Indonezia, aproape o treime din populație, nu au resentimente fața de indonezieni. Au filosofia de a uita trecutul care a fost foarte dureros. Mai mult de jumătate din populația Timorului de Est este sub 18 ani, ceea ce îi ajută probabil să își reconstruiască o societate nouă. Spuneau ca dacă ar trăi cu ură, ar fi și mai nefericiți decât sunt acum.
Desi sunt o țară săracă nu au oameni ai strazii. Se spune că există pentru fiecare o lingură de orez, așa încât nimeni nu este nevoit să cerșească. Chiar am urmărit să văd dacă există oameni ai străzii și nu am văzut niciunul.
Când am vrut să plătesc la sfârșitul serii, proprietara localului mi-a spus că au plătit ei consumația cât timp am fost eu la tuns. Am fost plăcut impresionat dar chiar mi-aș fi dorit să plătesc eu, să pot să mă revanșez fața de Carol, pentru gestul frumos de mă fi dus de la aeroport până în oraș. Nu am avut cuvinte. Lumea era frumoasă si foarte bună cu mine.
Pe la ora 10 am ajuns înapoi la hostel. Poarta mare din tablă era încuiată așa că a trebuit să strig ca să mi se deschidă. Am avut noroc că mai era lume în pridvor și m-au auzit. În hostel mai era un italian, un ucrainean care mai târziu s-a dovedit a fi colegul meu de cameră, o tânără studentă japoneză, o familie de francezi originari din La Reunion și încă cineva de a cărui țară nu îmi mai aduc aminte, probabil Germania sau una dintre țările scandinave.
În bungalow, colegul meu de cameră era un tip născut în Ucraina, crescuse în Germania, locuia în Portugalia de câțiva ani și vizita lumea de mai bine de un an. Vorbea o mulțime de limbi străine și era în Timorul de Est doar din motive de viză. Fiind iubitor de surfing și neputând locui mai mult de 3 luni în Indonezia a trebuit să părăsească țara, ca să aibă o ieșire de pe teritoriul indonezian așa încât ar fi primit din nou dreptul de a se reîntoarce. Cum East Timorul era cea mai apropiată destinatie a decis sa vină aici. Mai aveam 2 beri, cam calde deja, i-am dat lui una, alta mi-a rămas mie și am avut plăcuta experiență să cunosc câte ceva din viata lui interesantă. Pe la 3 dimineața am adormit protejat de plasa impotriva țânțarilor. Aveam impresia că trăiesc într-un clișeu frumos de film ce mi-aș fi dorit să nu se termine foarte curând.
Câteva date generale despre Timorul de Est.
Țara cuprinde partea estică a insulei Timor, insulă aflată în partea maritimă a Sud Estului Asiei. În componența țării se află și două insule mici, Atauro și Jaco cât și o exclavă Oecusse, aflată în partea vestică a insulei și inconjurată de Timorul Indonesian. Ca suprafață, țara are în jur de 15.500 km2, aceasta fiind în proporție europeană cam cât două treimi din Slovenia sau jumătate din Republica Moldova. Se află situat la sudul arhipelagului Indonesian iar Marea Timorului o desparte la sud de Australia.
East-Timor-ul a fost colonizat în secolul al 16-lea de către portughezi care au introdus și catolicismul, iar în 1975 în urma unei mișcări populare țara și-a declarat independența. Nouă zile mai târziu, Indonezia l-a invadat iar Est Timorul a fost declarat a 27-a provincie a Indonesiei. Ocupația indoneziană a fost caracterizată de lupte violente între grupul separatist est-timorez și armata indonesiană cu pierderi însemnate în populația civilă est-timoreză.
În 1999, în urma actului de autodeterminare sponsorizat de Organizația Națiunilor Unite, Indonezia a renunțat la controlul asupra teritoriului Timorului de Est. În 20 mai 2002, East Timor devine cel mai nou stat independent al secolului 21 și a aderat la Organizația Națiunilor Unite și la Comunitatea Țărilor de Limbă Portugheză.
A doua zi, dimineața la micul dejun am avut pancake cu avocado și o cafea timoreză care spre nefericirea mea nu a fost atât de bună precum aș fi așteptat eu să fie. Probabil cea mai bună cafea de pe insulă este cumpărată de către Starbucks, sau cine știe poate contează foarte mult și modul în care este prăjită sau preparată.
După dejun am mers să vizitez Muzeul Rezistenței Est-Timoreze. Un muzeu excelent, înființat în 2005, care comemorează lupta de 24 de ani a Timorului de Est împotriva ocupației indoneziene. Rezistența este adusă cronologic la viață cu o expoziție de fotografii, înregistrări video și exponate ale armelor și instrumentelor de comunicare pe care Timorul de Est le-a folosit în lupta pentru independență. Pot fi vizionate videoclipuri cu lupta de gherilă în acțiune. Filmul despre masacrul de la cimitirul din Santa Cruz, care a reprezentat un punct de cotitură în conflict, arată grafic inumanitatea, sălbăticia omului față de om. Este un muzeu pentru care merită să îți dedici timpul pentru a vedea exponatele și expozițiile. Am fost foarte impresionat și pe tot parcursul vernisarii expoziției am avut un nod în gât și o tristețe amară. Muzeul este fascinant și cred că nu este indicat pentru cei foarte sensibili.
Unul dintre cele mai vizitate locuri de către turiști este desigur Statuia lui Iisus Christos, statuie aflată pe un promontoriu aproape de oraș. Drumul din centrul orașului este destul de lung, cam 8km, dar am hotărât să îl fac pe jos, așa având posibilitatea să văd mai mult din Dili și zona lui înconjurătoare. Am mers pe o stradă de-a lungul mării. Marea era muradară și poluată, plaja arăta la fel, nu aveai impresia că ai dori să mergi să înoți. Pe parcurs am văzut câteva case mici și sărăcăcioase, căini vagabonzi, uneori păsări de curte și porci lăsăți liber umblând nestingheriți.
Cristo Rei of Dili,
este o statuie inaltă de 27 metri reprezentându-l pe Iisus care este urcat la rândul lui pe un glob pământesc. Statuia a fost oficial dezvelită de către președintele indonezian Suharto în 1996, reprezentând un cadou al guvernului pentru poporul Est-Timorez. Statuia este unul dintre cele mai vizitate locuri ale țarii. Ca să ajungi pană la poalele statuii trebuie să mergi pană la capătul peninsulei Fatucama și de acolo să urci peste 500 de trepte. Imaginea de sus este aproape copleșitoare, de o parte și de altă se află două plaje, una cu vedere spre Dili, plajă nu este deosebit de curată și de îngrijită, iar în cealaltă parte în spatele statuii lui Christos se vede o plajă exotică cu o apă limpede ca cristalul. ( pare un pleonasm dar mi se pare cea mai potrivită comparație).
Am coborât pe plaja din spatele statuii, cu intenția de a mă relaxa la soare și de a înota. Nu era nimeni, nisipul era auriu și fin, dar spre nefericirea mea erau gunoaie pe tot întinsul plajei. Nu știu dacă apa a purtat gunoiul din larg sau dacă localnicii l-au lăsat acolo. Am avut același sentiment trist ca în Belize, mă aflam într-un paradis ucis de indiferența oamenilor.
Natura a fost foarte darnică cu această insulă, plaje minunate, dealuri și munți, din păcate oamenii au alte probleme încât uită să conserve frumusețile pe care le au.
Spre sfârșitul amiezii am luat un micro-bus (așa îl numesc localnicii) al cărui bilet a costat 25 de cenți ca să mă reîntorc în oraș.
La întoarcere în oraș am vizitat noua catedrală, o clădire fără nici o arhitectură specială. În interior era lume care se ruga, ferestrele erau deschise iar câteva ventilatoare mișcau aerul care părea că nu avea de gând să le bage în seamă.
Spre seară m-am întors la hostel. Colegul ucrainean plecase din nou spre Bali, iar de data aceasta venise un alt coleg tot din Ucraina. Spunea că Est Timor este a 99-a țară pe care o vizitase și că peste o saptamană va ajunge să viziteze a o sută țară. Era foarte tanăr și foarte sportiv și cred că eram gelos pe tinerețea și vitalitatea lui.
Comandasem cina în hostel. Citisem în recenziile altor turiști că merită să încerci măcar o dată să mănânci în hostel. După cină am fost bucuros că am dat ascultare recenziilor. În bucătărie, tinerele femei preparau cină. Toate erau de o frumusețe uimitoare, Nanna, Nisia, Monica, Lusia, Țînă. Aveau niște mișcări grațioase și controlate chiar și când lucrau.
Îmi plăcea căldura aceea blândă și aveam un sentiment de bine și de liniște. Parcă nu doream ca timpul să treacă. Mi-aș fi dorit să ramân acolo, agățat în timp. Înainte de cină am mers să fac duș ca să mă răcoresc. Cabina era afară și nu avea tavan. Era probabil vina apei dulci de ploaie care făcea ca săpunul să se ducă greu de pe piele.
Masa de cină a fost pregătită pe terasă. Împreună cu proprietarii hostelului eram 8 persoane. Mâncarea era delicioasă și din abundență. Lumânarea de pe masă dădea o lumină caldă, compania în care mă aflăm era foarte plăcută, lumea vorbea în engleză și franceză. Din când în când stăpâna casei ne spunea câte un cuvânt în tatum, limba oficială a insulei.
După cina gustoasă mi-am contiunat seara, vorbind cu tânăra studentă din Osaka, vorbind despre Europa, cultură și despre visele ei de a vizită toată lumea.
După miezul nopții m-am mers la bungalow și am dormit neîntors până dimineață.
Când m-am trezit în mijlocul camerei erau o mulțime de furnici care încercau să scoată afară o șoparlă moartă. Viața își continua cursul ei firesc. Mi-a sunat telefonul și am văzut că am primit un mesaj de la fostul coleg de cameră, ucraineanul care ajunsese deja în Bali, mă ruga să-i duc un tricou roșu cu un desen cu un surfer pe care îl uitase pe sărmă la uscat. Spunea că are o mare valoare sentimentală. I-am răspuns că desigur am să i-l aduc.
M-am ridicat din pat și am mers pe terasă ca să iau dejunul, era ultima zi pe insulă.
La dejun am avut pancake cu banane și tradiționala cafea.
Eram cumva trist că trebuia să plec. Aveam impresia că mă întorsesem cumva în timp, dar într-un timp care nu era al meu. În curând trebuia să părăsesc orașul, să merg spre aeroport. Mi-am luat rămas bun de la gazdele mele și am ieșit să iau un microlet-bus în direcția aeroportului. Microlet-busul era plin de lume și în interior se auzea la maxim o muzică locală care suna plăcut. Pe langă noi a trecut o mașină mortuară, care avea sirene ca o ambulanța și care mergea cu o viteză foarte mare. Într-o țară în care timpul parcă avea o lentoare aparte, se pare că mașinile funerare călătoresc în regim de mașini de cursă.
De la ultima stație pană la aeroport a trebuit să merg cam 5 minute pe jos. În East-Timor sunt foarte multe persoane tinere și foarte mulți copii. Aproape de aeroport câțiva copii au venit spre mine, fericiți că pot să-mi arate ceva. Pe un băț era agațat un șarpe mort, lung de aproximativ 2 metri și jumătate. Băieții găsiseră cu ce se juca.
Zborul cu Nam Air a fost anulat. Mi-au dat un alt loc la compania Sriwijaya Air cu o intarziere de 2 ore. Era bine că exista un alt zbor. Speram să ajung măcar după prânz în Bali.
Pentru că nu exista o sală de așteptare, toată lumea se afla pe stadă la intrarea în aeroport. Nu aveam internet. Mulți localnici veniseră acolo fără să aibă un rost, fără să aștepte vreun avion sau să plece undeva. Erau oameni care veneau la aeroport doar ca să vadă alți oameni… și toată lumea zâmbea și părea prietenoasă…
