Sunt sud-coreenii cel mai neprietenos popor asiatic?
Seoul - impresii dintr-o călătorie
Femeia s-a uitat urâcios la mine, a închis ușița din sticlă a ghișeului, apoi a tras în jos jaluzelele ieftine, lăsând-mă stingherit cu banii întinși înspre ea. Cu câteva momente înainte și vânzătoarea de la casa de schimb din vecinătate îmi spusese cu voce pițigăiată “no change, no change”… Am rămas perplex. Mi se întâmplase pentru a două oară, în decurs de cateva minute, să fiu refuzat într-o manieră atât de neprietenoasă. Ceva nu era în regulă, ori cu ele, ori cu mine. Dorisem să schimb în monedă sud-coreană cei câțiva peso filipinezi ce îmi rămăseseră necheltuiți din Manila, bani care ar fi valorat cu puțin peste 40 de euro. Știam că nu era o sumă mare, dar nu avea nici un rost să mă întorc cu pesos acasă. Chiar dacă rata de schimb era în dezavantajul meu, dedusesem că aveam prea puțini bani pentru a fi schimbați în woni, altfel nu îmi imaginam din ce cauză fusesem refuzat de două ori.
Cu 36 de ore înainte…
Avionul înainta tăcut în noapte, deasupra mării Filipinelor, la înălțimea de 10,000 de metri. În lumina semi-obscură de croazieră, pasagerii încercau să doarmă în scaunele incomode. Mi se făcuse foame. M-am uitat plictisit prin revista de bord și am hotărât să îmi comand ceva de mâncare. În Filipine nu mâncasem foarte bine și mă săturasem de veșnicii hot-dog, cumpărați de la magazinul 7 Eleven, aflat vis-a vis de hotel. În momentul în care una dintre stewardese a trecut pe lângă mine, am întrebat-o dacă aș putea să comand ceva de mâncare. Tânăra mi-a răspuns: “ Mr. Damian, aveți deja inclus în biletul de avion un meniu care vă va fi servit în 20 de minute”. Am rămas plăcut surprins că mi s-a adresat pe nume. Uitasem că îmi comandasem cina o dată cu rezervarea biletului. Fusese o decizie bună. De obicei, pe zborurile nocturne evitam să comand mâncare.
După ce am mâncat, mi-am sprijinit capul de hublou și am încercat să adorm. Mai erau câteva ore bune de zbor până să ajungem în Seoul.
Mi s-a întâmplat pentru prima dată când, într-o călătorie aeriană, înainte de a ateriza ni s-au prezentat din nou măsurile de siguranță, reamintindu-ni-se că vestele de salvare erau poziționate sub scaunul din fața noastră. Citisem mai demult că aeroportul fusese construit pe o insulă artificială și că pista se afla foarte aproape de apă. Spre fericirea tuturor aterizarea a fost foarte lină.
Incheon International Airport este un aeroport modern și extrem de bine organizat. Am trecut foarte simplu pe la serviciul de emigrări și pe la vamă. Îmi amintisem cât de complicat fusese, cu câteva săptămâni înainte, să întru în Australia sau Nouă Zeelandă. Am prelevat apoi ceva bani locali de la un ATM și am cumpărat și un router, ce îmi va permite să am internet în perioada șederii mele acolo.
Am luat trenul spre oraș, apoi metroul, care m-a dus până în cartierul Itaewon. Călătoria a fost foarte lungă. Cartierul mi s-a părut foarte europenizat și aduce oarecum cu Dublinul. Clădirile erau prevăzute cu două sau trei etaje, acoperite cu cărămidă aparentă și adăposteau baruri, puburi și magazine. Din loc în loc se zărea câte o biserică. Mai târziu am aflat că aproximativ 22.000 de oameni locuiesc în acestă zonă și este foarte căutată de turiști, expați și personalul militar al SUA. Este cunoscut sub numele de Districtul Internațional al Seulului și este numit “acasă” de mulți străini care locuiesc în Coreea de Sud.
Hostelul se afla în mijlocul a ceea ce trebuie să fi fost centrul cartierului. Era o clădire nu foarte aspectuasă, aflată în administrația unui sârb. Deci în puține cuvinte totul părea destul de balcanic: nici foarte întreținut și nici foarte curat. Spre fericirea mea îmi rezervasem o cameră single, așa încăt am avut intimitate. Avantajul unui hostel este că dispune si de bucătărie.
Restul zilei l-am petrecut în cartier. Am mers la un magazin, de unde am cumpărat mâncare și bere. Am observat că lumea din jurul meu era foarte tânără. Orașul mirosea a curat.
Dimineață, când m-am trezit, cerul era umbrit de nori gri și ziua era mohorâtă. După ce mi-am băut cafeaua am plecat să descopăr orașul.
Am pornit pe jos spre primul punct de interes al explorării mele urbane. Nu foarte departe de hostel, se afla turnul de televizune Namsan Tower. Acesta a fost construit pe culmea unui deal înconjurat de zidurile unei fortărețe medievale și tot ansamblul era înconjurat de o pădure. Îți făcea impresia că te aflai undeva în afara orașului, când de fapt orașul înconjura dealul. Priveliștea a fost destul de frumoasă, dar din păcate norii, ceața sau poluarea au făcut că vizibilitatea să nu fie foarte bună.
După ce am coborât dealul, am pornit urmărind traseul pe o hartă turistică, spre zona istorică. De la o cafenea ce împrăștia spre stradă un miros seducător, mi-am cumpărat un latte machiato și, cu el în mână, am ajuns la una dintre porțile de intrare în orașul medieval. Am fost puțin dezamăgit, când am citit că respectivul monument nu era cel original, dar că era replica celui pre-existent. Arhitectura asiatică mi s-a părut întotdeauna foarte fascinantă, așa încât a meritat efortul de a ajunge acolo.
Colindând străzile, m-a mirat numărul mai mare al bisericilor, în comparație cu cel al templelor. După ce m-am documentat repede pe google, am aflat că peste 57% din populația Koreei nu este afiliată la nici o religie, 27% sunt creștini și 15% sunt budiști.
Am vizitat câteva temple foarte frumoase, care aveau pentru mine niște nume extrem de complicate. Am intrat și în catedrala anglicană cât și în cea catolică.
Orașul în general nu are zgârie nori, ceea ce îl face să pară foarte locuibil. Nu ai senzația că treci pe lângă niște clădiri, care te fac să te simți infim în comparație cu înălțimea lor. Majoritatea imobilelor sunt blocuri cu 20–25 de etaje. Deși orașul are o populație de peste 10 milioane de locuitori, îți făcea impresia că este mai mic.
După ce rămăsesem cu banii în mână, din cauză că nu putusem să-i schimb, m-am îndreptat frustrat spre stația de metrou, ca să ies din zona comercială, unde luminile magazinelor dădeau senzația de Las Vegas. Prima impresie despre poporul sud-corean nu a fost cea mai plăcută, dar ca orice turist optimist, mi-am spus că este doar un caz izolat. E cumva trist să îți faci o părere despre un popor, în urma unei singure experiențe neplăcute. Probabil așa suntem noi oamenii, ne este ușor să etichetăm o întreagă națiune, după un singur gest neprietenos.
Ajuns la mine în cartier, am intrat într-un magazin alimentar. Am cumpărat ceva de mâncare. Femeia de la casă, s-a uitat foarte îmbufnată la mine și părea că nu dorește să mă servească, dar nu avea încotro. Nu mi-am dat seama care este motivul pentru care și-a pierdut bună dipoziție când m-a văzut. Poate că rasa albă, nu este foarte bine văzuta în Corea de Sud, probabil din cauza interventiei acesteia în perioada Războiului din Coreea (1950–1953). Am plătit și apoi m-am îndreptat spre hostel.
La cină am avut spaghetti cu sos de roșii și pește. Cred că mirosul cepei dinstuite a deschis apetitul vecinilor mei, astfel încât, până la urmă am fost acompaniat de niște tineri ruși, care au dorit să guste și ei din specialitatea mea. Aceștia mi-au povestit, că de fapt, ei veniseră în interes de serviciu în Seoul și că înnoptau des aici. Erau simpatici și foarte vorbăreți. Unul dintre ei mi-a spus ca fapt divers, că în același cartier, nu departe de noi, pe dealul cu vile dinspre turnul de televziune, locuiește chiar și proprietarul firmei Samsung.
Zilele următoare le-am dedicat vizitării orașului. Una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Seoul-ului este palatul regal Gyeongbok, construit în 1395. Este cel mai mare dintre cele cinci mari palate ale dinastiei Joseon, aici găsindu-se atât apartamentele regale cât și încăperile guvernamentale. A fost distrus de un incendiu în timpul războiului Imjin (1592–1598) și apoi a fost abandonat timp de două secole. Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, toate cele 7.700 de camere ale palatului au fost restaurate sub conducerea prințului regent Heungseon, în timpul domniei regelui Gojong. Aproximativ 500 de clădiri au fost restaurate pe un teren de peste 40 de hectare. La începutul secolului al XX-lea, o mare parte a palatului a fost distrusă sistematic de Japonia Imperială. În anul 1963, a fost desemnat că fiind patrimoniu cultural. Începând cu anii 1990, complexul palatului a fost restaurat treptat, ajungând la forma să originală. Astăzi, palatul este considerat cel mai frumos și mai grandios dintre toate cele cinci palate regale existente.
Cel mai impresionant moment este schimbul gărzii regale. Tot ceremonialul este însoțit de muzică ( probabil medievală ) coreană. Ostașii, îmbrăcăți în costume tradiționale, sunt machiați și împodobiți cu o barbă articifială, care, am presupus, trebuie să reprezinte virilitatea și puterea masculină.
Mi s-a părut o idee foarte bună, că turiștilor le este permis să închirieze de la un loc special amenajat, costume de epocă. Plimbându-te printr-o mulțime de persoane îmbrăcate tradițional, făcea ca tot ansamblul palatului, să pară foarte animat, pitoresc și vibrant. Te ducea cu gândul la o reconstituire istorică (reenectment) ceea ce îți crea impresia, că te aflai agățat undeva în timp, cu 500–600 de ani în urmă.
În incinta palatului regal, am descoperit un magazin de suveniruri. Uitându-mă la magneții de frigider, am observat că vânzătoarea s-a apropiat de mine și cum nu văzusem prețul, am întrebat-o în engleză, cât costa unul. Când am descoperit, că sunt extrem de scumpi, am spus că îi mulțumesc, dar că mă mai uit și apoi voi decide. S-a întors brusc, probabil dezamăgită și desconsiderandu-mă total, a plecat. Comportamentul ei dramatic, era aproape hazliu. Niciodată nu mă confruntasem cu o situație de genul acesta. Părea un gest dintr-o operetă ieftină. Am ieșit zâmbind din prăvălia cu suveniruri scumpe.
Ziua următoare am mers să vizitez turnul Lotte, cea mai înaltă clădire din Seoul, și la momentul acela, a cincea cea mai înaltă clădire din lume. Probabil, între timp s-au mai construit și alți zgârie-nori mai înalți. Am luat metroul și aici, spre surpriza mea, am avut o experiență extrem de plăcută. Așezat fiind pe una dintre băncile vagonului, o doamnă în jur de 40 de ani, s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. Arăta ca o femeie de afaceri, din acelea cu care suntem obișnuiți să vedem în filmele americane. Avea chiar și un coc mic foarte elegant. I-am mărturisit că sunt bine și că mă îndrept spre turnul Lotte. Apoi, ne-am antrenat într-o discuție foarte plăcută. M-a întrebat din ce țară veneam. I-am mărturisit că sunt român, dar că locuiesc în Italia și ea, bucuroasă mi-a mărturisit că fusese cu două săptămâni înainte în Milano, în interes de serviciu. Ne-am luat rămas bun zâmbind și apoi, am ieșit din tren, ea continuându-și călătoria mai departe.
Turnul este impresionant, cu ai lui 555,7 metri. O operă de artă inginerească, ce merită a fi vizitată. Din ansamblu face parte și un centru comercial imens. Am avut o reducere de 10% la biletul de intrare și am plătit 24,400 won. Mi s-a părut, totuși, destul de scump, în monda europeana fiind aproximativ 18 euro. Am urcat cu cel mai rapid lift din lume, până la etajul 117. De acolo se poate urca pe scări, până la etajul 123. De pe “observation deck” ți se deschidea panormama asupra orașului. În zare, se vedea râul Han, satul olimpic, turnul de televiziune, aflat pe dealul din centrul orașului, pe care îl vizitasem în prima zi, zona istorică, cât și cea comericala, iar de jur împrejur, blocuri destul de anoste și fără prea multă personalitate.
Așteptând în stația de autobuz, ca să mă reîntorc la hostel, am remarcat o gheretă unde se vindea doar un singur sortiment de prăjitură, care arăta extrem de apetisant. Am hotărât că trebuie să gust și eu una. Doamna care le vindea, m-a întrebat curioasă, în engelza, de unde sunt. I-am mărturisit că vin din Italia. Mi-a mărturisit, că îi place nespus de mult muzica italiană. Cu zâmbetul pe buze, mi-a spus că i-ar plăcea să audă câteva versuri dintr-un cântec. În mijlocul străzii, cu lumea care aștepta în spatele meu la coadă, i-am cântat câteva versuri:
“Volaré, oh-oh
Cantaré, oh-oh-oh-oh
Nel blu dipinto di blu
Felice di stare lassù”.
Cred că am surprins-o plăcut, căci mi-a dăruit o a doua prăjitură gratis, pentru prestația mea muzicală. Toată scenă a fost oarecum hazlie și mi-am restabilit impresia, că lumea din Seoul poate fi foarte amabilă și simpatică.
Orașul este foarte silențios și cred că orice turist european ar fi impresionat de liniștea lui. Remarcasem și metroul, care era foarte curat. Lumea, foarte civilizată, aștepta în rânduri simetrice poziționate diagonal, la porțile lui, până ce ieșeau toți pasagerii, apoi urmau ei să intre. În acest fel se economisea și foarte mult timp. Sud-coreeni nu cred că sunt foarte înstăriți sau cel puțin nu par. Duc un trăi mai degrabă modest și nu afișează nimic opulent. Majoritatea lor sunt îmbrăcați foarte simplu. Comparând cu ținutele glamour și ultra elegante ale locuitorilor din Tokyo, locuitorii Seoulului par modești. Impresia generală a fost aceea a unui popor cumpătat, muncitor și care nu are foarte multe motive să zâmbească.
Reintors în Itaewon, am reușit să schimb ușor acei pesos filipinezi în won, acesta fiind avantajul de a locui într-un cartier internațional. Nu știu cum de nu îmi venise mai devreme ideea. Am găsit și un magazin de unde mi-am cumpărat un magnet pentru frigider la un preț decent.
După cină, am ieșit în oraș. Era vineri seara, cartierul se animase cu tineri ce păreau desprinși dintr-un show de televiziune, cu interpreți de muzică k-pop. Lumea se îndrepta spre restaurante și baruri.
Pub-ul se animase cu persoane vesele și gălăgioase. În mulțimea de localnici, se distingeau și câțiva europeni, probabil și americani sau australieni. Mi-am comandat un drink. Alcoolul mi-a încălzit spiritul și mi-a dat curaj să întru în conversație cu cei din jurul meu. Lumea părea curioasă și extrem de prietenoasă.
M-am desprins cu greu din brațele calde care mă înconjurau. Mi-am pus în grabă hainele pe mine și am ieșit în noaptea rece de sfârșit de martie. Strada era goală și lumina de la lampadare era filtrată de ceață. Mi-au trebuit zece minute ca să ajung la hostel. Se făcuse deja ora cinci dimineața. Am făcut duș, m-am îmbrăcat, mi-am strâns repede lucrurile, m-am încălțat și după ce am lăsat cheia pe pultul recepției am mers spre stația de metrou.
Călătoria fusese foarte lungă. Cu câteva stații înainte de a ajunge în aeroport, monitoarele instalate în fiecare compartiment, au început să afișeze orarul zborurilor internaționale. Mi se păruse foarte civilizat și futurist. Îmbarcarea a fost fără probleme.
Seul este cunoscut și cu supra-numele de “orașul dimineților liniștite”. În engleză are aceeași pronunție că și cuvântul “suflet”- Soul. Cred, că după ce îl vizitezi, îți rămâne o frântură din el undeva în suflet.
Lăsasem în urmă un oraș special.
