Sultanatul Brunei
Experiențe interesante petrecute în Bandar Seri Begawan
Salata din fața mea părea foarte gustoasă. Era ora 3,45 dimineața și îmi era o foame de nu vedeam bine. Desigur nu vedeam și din cauză că-mi era foarte somn, dar acesta era al doilea motiv. Aterizasem de 15 minute pe aeroportul din Kuala Lumpur. Călătorisem dinspre Jakarta, oraș ce nu fusese foarte prietenos cu mine și unde nu apucasem să mănânc cât aș fi avut nevoie, de aceea, salata era mai mult decât binevenită. Mă aflam în zona de tranzit a aeroportului și mai aveam încă 3 ore la dispoziție. Deși era mijlocul nopții, aeroportul era plin de lume. Fusese un zbor de aproximativ 2 ore. Din cauza aerului condiționat din avion, mi-a fost foarte frig. Citisem undeva că temperatura era cu intenție lăsată la minim, pentru ca lumea să nu facă tromboză. Eu m-am gândit că motivul era, ca nu cumva pasagerii să transpire. Mai lipsea ca prin porii călătorilor să iasă mirosul tuturor condimentelor asiatice. Mi-am terminat în liniște salata și apoi am băut o cană cu ceai fierbinte. După aceea, m-am ridicat de la masă și m-am îndreptat spre poarta de îmbarcare. M-am așezat pe un fotoliu, mi-am controlat mesajele, apoi m-am întins cum am putut mai confortabil și am ațipit. La ora opt m-am îmbarcat spre Bandar Seri Bagawan. Pentru cine nu știe, este capitala micului stat Brunei.
Brunei este una dintre cele mai mici țări din lume. Are o populație cu puțin peste patru sute de mii de locuitori și suprafața este comparabilă cu a unui județ de mărime medie din România. Se află pe Insula Borneo pe care o împarte cu alte două state, Indonesia și Malaesia cu care se și învecinează. A fost înființat ca sultanat pe la jumătatea secolului al XIV-lea, apoi a început să își mărească suprafața ocupând aproape tot litoralul insulei Borneo, ajungând să stăpânească chiar și câteva insule din arhipelagul Filipine, inclusiv capitala Manila. Familia actualului sultan a condus țara în ultimii 600 de ani.
O dată cu venirea europenilor în Asia, importanța Bruneiului a scăzut, ajungând să fie un Protectorat Britanic pentru aproape o sută de ani, până la dobândirea independentei în 1984. Din cauza zăcămintelor de petrol pe care le deține, a fost ocupat de Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, țara a început să prospere, iar Fondul Monetar International a clasificat-o pe locul cinci în lume după produsul intern brut pe cap de locuitor, bogație datorată câmpurilor de petrol și a zăcămintelor de gaze naturale. Brunei este și una dintre țările cu o datorie publică de 0% din PIB-ul național.
Sultanatul este una dintre puținele monarhii absolute rămase pe pământ. Sistemul legislativ se bazează pe legea islamică sharia, iar în 2014 a fost introdus un nou cod penal care a instituit pedeapsa cu moartea prin lapidare pentru: adulter, sodomie, viol, apostazie, blasfemie și insultare a islamului.
Brunei mi se păruse întotdeauna un loc foarte îndepărtat, cum de altfel și este. Știam că prin anii ’80 ai secolului trecut, sultanul Hassanal Bolkiah era cea mai bogată persoană din lume. Când mi-am planificat vacanța în Sud-Estul Asiei m-am gândit că acum este ocazia să merg să îi vizitez țara.
Când am aterizat, căldura era umedă și era înnourat. Aeroportul era modern și părea foarte nou. În dreapta lui, se afla o moschee cu o arhirectură foarte frumoasă. Mergând pe jos, mi-au trebuit 15 minute ca să ajung la hotel. Orașul nu este foarte mare, dar este compus din cartiere despărțite de imense spații verzi, pline cu vegetație luxuriantă, ceea ce face că distanțele dintre ele să fie destul de mari. Hotelul se afla într-un cartier comercial. Observasem pe stradă foarte mulți chinezi. Clădirile erau niste blocuri cu unul sau două nivele, la parterul cărora se aflau magazine, iar la etaj apartamente pentru locuit sau în cazul meu, hotelul unde urma să înnoptez. Știam că nu voi avea fereastră de când rezervasem camera pentru cele doua nopți. Eram sigur că nu voi sta prea mult în cameră, așa că doar pentru dormit, nu aveam nevoie de cine știe ce lux. Recepționera era o doamnă chinezoaică ce mi-a dat de înțeles că era și proprietara. După ce am primit cheia, am luat liftul până la al doilea nivel. Camera era mică, dar foarte drăguț mobilată cu o mulțime de lămpi și aplice care suplineau lipsa unei ferestre. Aveam și un coridor și de acolo se intra într-o baie placată cu gresie ce imita marmura neagră. Camera neavând fereastre, mobilierul și gresia fiind închise la culoare iți dădeau cumva senzația de mausoleu. În fine, mi-am lăsat bagajele pe pat și am deschis televizorul ca să am ceva zgomote pe lângă mine. Era ora prânzului, dar cum călătorisem toată noaptea eram încă foarte obosit. Am făcut un duș și apoi mi-am spus că este vremea să mă odihnesc puțin.
M-am trezit după vreo 4 ore. Pe tăblia de la pat se plimbau nestingherite niște furnici mici și roșii. Le-am lăsat să își continue drumul, m-am îmbrăcat repede și am ieșit ca să explorez orașul.
Afară era încă lumină. Hotărâsem să vizitez un mall ce părea destul de aproape. Ca să ajung pe jos până acolo mi-ar fi trebuit vreo 40 de minute. Aerul era foarte cald și umed. Magazinele de la parterul clădirilor din cartier erau deschise și lumea mergea să își facă cumpărăturile. În zonă, cred că era o comunitate mare de chinezi și sud-asiatici, iar majoritatea afacerilor păreau conduse de ei; spălătorii, restaurante și prăvălii de tot felul. Am ieșit din cartierul unde locuiam și am mers de-a lungul unei străzi ce părea a fi o suburbie americană. Casele erau construite în spatele unor peluze cu iarbă verde. Multe dintre ele aveau automobile scumpe parcate pe drive way. Vegetația era luxuriantă cu multe plante înflorite. Am trecut prin fața unei case ce avea la parter un cabinet stomatologic. Proprietarul își expusese în curte colecția de mașini de lux. Se pare că locuitorii acestei țări au bani din abundența. Citisem că Brunei este una dintre puținele țări, ai cărei cetățeni nu trebuie să platesca taxe și cu toate acestea, sistemul medical și învățământul sunt gratuite fiind subvenționate de stat.
Mi-am continuat drumul printre casele frumoase. Străzile erau pavate perfect. M-a mirat că pe marginea drumului, erau construite niște canale cam de un metru și jumate adâncime pe fundul cărora curgea o apă tulbure. Mi s-au părut cumva periculoase deoarce acestea nu aveau nici un fel de grătar de protecție. Am presupus că rigolele adânci sunt construite cu un anumit scop. Probabil în sezonul ploios aici se adună apa și ferește orașul de inundații.
Am trecut pe lângă clădirea unde se află Biroul Primului Ministru. Toată puterea politică este în mâna unui singur om, acesta fiind sultanul Bruneiului ce deține și funcțiile de prim ministru, ministru al afacerilor externe, ministru de interne, etc. Clădirea se află într-un parc imens și fusese construită cu rolul de a reprezenta bogăția și influența pe care o are monarhul în stat. În curtea acestui parc pe lângă palatul legislativ se află și o moschee construită într-o manieră simplistă.
Mi-am continuat drumul trecând pe lângă Stadionul Național. Pe aleile care îl înconjurau, era multă lume. Femei și bărbați care făceau jogging, copii însoțiți de mame ce ieșiseră la plimbare. Totul părea foarte aerisit, aveam impresia că tot orașul se află într-un parc imens. Am traversat o interesectie imensă dar lipsită de mașini, și apoi am intrat într-un alt cartier ce părea mai aglomerat. Am ajuns la mall. Într-una dintre aripi avea și un hotel de lux. Când am intrat, am fost însă surprins de magazinele din interiorul lui. Îmi făcea impresia că mă aflam într-un bazar din România cu articole ce noi le-am numi turcești. Nimic nu părea de calitate. Am mers până la ultimul etaj unde am găsit niște restaurante și acestea destul de urâte. M-am așezat la o masă și mi-am comandat cina. După experiența din Indonezia am învățat să comand mâncare necondimentată. Puiul cu spaghetii asiatice a fost destul de bun dar ice-tea-ul a fost într-atât de dulce încât nu l-am putut bea. Aveam impresia că am băut zahar lichid. Am realizat că până voi învăța obiceiurile și gusturile din fiecare țară, voi da bani pe o mulțime de produse pe care nu le voi putea consuma. Porția de mâncare a fost destul de mică. Probabil din cauză că și localnicii sunt mici de statură și mănâncă puțin. Am plătit cu dolari singaporezi pentru că știind dinainte că între Singapore și Brunei există un acord de intercambiabilitate valutară, dolarul din Brunei este interschimbabil la paritate cu dolarul din Singapore. Din același motiv când am plecat din Singapore am schimbat mai mulți euro ca să fiu singur că îmi vor ajunge și pentru Brunei.
În mall am căutat să cumpăr un magnet pentru colecția mea de souveniruri. Nu am găsit. Am fost cumva dezamăgit. O clădire mare și destul de impozantă adăpostea doar magazine cu marfă de proastă calitate. În drum spre casă am oprit la mine în cartier și am intrat într-o drogherie în proprietatea unor chinezi. Mi-am cumpărat soluție pentru lentilele de contact și am găsit și un magnet. Din magazinul vecin am cumpărat o sticla cu apă și niște biscuiți. Afară era deja întuneric. Moscheea de vis a-vis oficia slujba de seară pentru că de la niște difuzoare instalate pe minaret se auzea vocea destul de plăcută a muezinului. Mă încânta faptul că eram într-o țară cu o cultură diversă. Mă simțeam în vacantă.
Când m-am reîntors în cameră, am fost izbit de umezeala dinăuntrul ei. Am lăsat ușa larg deschisă spre coridor și am deschis și ușa de la scările de urgență de pe hol. S-a făcut curent și parcă a fost ceva mai bine. Nu doream să pornesc aerul condiționat pentru că nu îl suport bine. De la el mi se înfundă nasul, strănut și uneori am și dureri de spate. Înainte de a mă culca mi-am spălat niste tricouri și lenjeria. Le-am pus la uscat pe scările de servici. Acolo era deja o sarmă și niste cârlige de rufe, probabil lăsate de vre-un muncitor sezonier indian ce locuise cândva în hotel.
Am adormit ascultând știrile de la BBC-World.
M-am trezit destul de devreme după un somn agitat și neodihnitor. Cred că în subconștient am fost stresat din cauza furnicilor ce își făcuseră cărarea pe tăblia patului, iar aerul era umed și apăsător. Mi-am spus că nu voi mai rezerva niciodată o cameră de hotel fără fereastră. După duș am ieșit să iau dejunul. Mi-am descărcat pe telefon harta orașului ca să știu pe unde trebuia să colind. Nu aveam internet afară, deci trebuia să fiu pregătit.
Am așteptat autobuzul în stația ce se afla lângă hotel, vis a-vis de moschee. Autobuzul, după vreo jumătate de oră de mers, m-a lăsat în autogara din centrul orașului Bandar Seri Bagawan. Capitala părea ca o localitate de provincie, cu clădiri nesemnificative și nimic demn de vizitat. În zona cea mai frumoasă, se afla un lac artificial, iar pe malul acestuia se oglindea cea mai reprezentativă construcție, moscheea orașului. Fusese construită în 1958 de sultanul Omar Ali Saifuddien, tatăl monarhului în exercițiu și părea desprinsă din poveștile arabe din “O mie și una de nopți”. În fața moscheei în laguna artificială se afla o barcă ceremonială, probabil folosită la serbările naționale ale statului.
După ce am vizitat împrejurimile moscheii, pentru că îmi era foame, am mers să iau prânzul. Am intrat într-un mall ale cărui magazine erau în majoritate goale, spațiile comerciale urmând probabil a fi închiriate. La parter am găsit un mic restaurant. Mâncarea nu a fost foarte bună, iar tacâmurile erau unsuroase. Îmi face impresia că în țările din Sud-Estul Asiei lumea nu spală bine vasele. După ce am terminat, am mers să vizitez restul orașului. Am descoperit un cartier lacustru pe malul râului Brunei. Locuințele erau construite pe niste stâlpi din lemn care susțineau casele deasupra apei. Am trecut mai apoi pe lângă un templu budist cu inscripții chinezești. Acesta nu avea o arhitectură deosebită, probabil și din cauză că în Brunei doar islamul este considerat religie oficială, celelalte religii fiind tolerate.
Era foarte cald și nori frumoși pluteau pe cerul albastru. Am intrat să vizitez Muzeul Regaliei Regale, un muzeu situat în inima Bandar Seri Begawan-ului. Acesta găzduiește în principal regalia sultanului-reprezentare vizuală a statutului regal, cât și anumite embleme, simboluri și obiecte din colecția monarhului. A fost deschis oficial chiar de către sultan la 30 septembrie 1992.
Sălile muzeului cuprind și exponate legate de comemorarea sărbătorilor jubileului de argint și de aur ale lui Hassanal Bolkiah. În foaierul central al clădirii era expusă trăsura ceremonială din aur cu care a fost purtat sultanul pe străzile orașului cu ocazia jubileului la 25 de ani de domnie.
Printre exponate, se aflau și cadourile pe care le primise monarhul de-a lungul domniei. După regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, acesta este cel mai longeviv monarh în viață, așa că a avut destul timp să primească o mulțime de cadoruri. La intrare în clădire a trebuit să mă descalț; pe jos era mochetă, deci a fost destul de confortabil. Aproape în fiecare sală era câte un soldat îmbrăcat în haine militare de ceremonie. Plimbarea pe coridoarele muzeului a fost plăcută și interesantă. Ce m-a surprins, a fost că la ora rugăciunii, unii dintre soldați și-au așternut covorașul și s-au rugat cu trupul îndreptat spre Mecca.
După ce am ieșit de acolo mi-am consultat harta ca să văd ce alte obiective turistice aș mai avea de vizitat în zona centrală a orașului. Deși în traducere Bandar Seri Begawan înseamnă “Aura lui Dumnezeu”, aura nu părea să strălucească într-atât încât să îl facă un oraș foarte atractiv. Vizitasem tot ce merita văzut. La o distantă de câțiva kilometri se afla moscheea nouă, construită de către actualul sultan. Am decis să merg acolo. A fost o plimbare pe malul răului, apoi am mers pe câteva străzi cu case mici. Din când în când se vedeau indicatoare unde scria că în apropiere se afla o ambasadă. Pe marginea străzii mă acompania același șanț adânc și multă vegetație. La un moment dat, m-am speriat foarte tare de o șopârlă imensă care mi-a ieșit în cale. Spre fericirea mea s-a speriat și ea de mine și s-a ascuns printre niște trestii. Era foarte mare și deși avea mărimea unei igoane de vreo 80 de centimetri, aceasta nu avea creastă.
La scurt timp am ajuns și la moscheea nouă. Era imensă dar era păcat că nu fusese construită într-un loc unde să îi fie pusă arhitectura mai bine în evidență. Era amplasată la intersecția unor șosele, lângă un pod și totul părea a fi undeva la marginea orașului. Era ca și cum ar fi construită o clădire reprezentativă pe locul unde în mod normal ar fi trebuit să fie o benzinărie. La intrare mi s-a dat un fel de manta lungă ce m-a acoperit în totalitate. M-am descălțat și am început să vizitez. Se numește Jame’ Asr Hassanil Bolkiah Mosque, are 4 minarete, 29 de cupole aurite și poate adăposti până la 5000 de crediniosi. Este cea mai mare moschee din Brunei și a fost dată în folosință în 1994. M-a mirat faptul că erau puține persoane care să o viziteze. De fapt în toată țara am văzut foarte puțini turiști. De aceea mi-au ieșit în evidență doi tineri germani, care în momentul în care doreau să iesă din moschee au fost întrebați de către un localnic, dacă nu vor cumva să fie transportați de către el cu mașina, desigur contra cost. Am văzut că s-au tocmit puțin și apoi au plecat. M-am gândit că poate este un obicei normal ca locanicii să facă și servicii de taximetrie.
După ce am vizitat moscheea, am făcut câteva fotografii, am lăsat veșmântul ce mă acoperea la ușă, mi-am pus încălțările și am plecat mai departe.
Drumul m-a dus spre mall-ul unde fusesem cu o zi înainte. Ziua era spre sfârșite și cum Bruneiul se află în apropierea Ecuatorului, întunericul vine ceva mai devreme. Am încercat să merg mai repede ca să nu mă prindă noaptea. Deja cunoșteam drumul. Știam că trebuie să trec pe lângă un palat ce adăpostea membrii familiei sultanului, apoi traversam parcul unde se afla și Stadionul Național, dupa aceea ajungeam la Palatul Ministerial și dupa ce intram în suburbia în stil american, ajungeam în cartierul chinezesc unde era hotelul meu.
Florile împrăștiau un miros plăcut. Numeroase buganvillie și patchouli păreau că îmi zâmbesc. Se aprinseseră becurile și mergeam repede pe marginea unei străzi fară trotuar. Am trecut pe lângă Stadionul Național. Fiind deja tărziu, localnicii nu se mai plimbau pe alee. În depărtare, sub lumina unui bec stradal, niște copii se jucau zgomotoși. La un moment dat am auzit un fel de geamăt. Atent, am mai mers câțiva pași și am auzit zgomotul din nou. Îmi făcea impresia că un copil scâncește. M-am apropiat de canalul adânc și îngust ce se afla în stânga trotuarului și am aprins lanterna telefonului. M-am uitat să văd de unde vine zgomotul și am văzut că la vreo 5 metri înaintea mea, în canal, căzuse un pui de câine. Nu știam ce să fac. M-am uitat împrejur să văd dacă este cineva cu care să vorbesc, să mă consult. Eram singur. Becurile din depărtare împrăștiau umbre gri, iar canalul era învăluit în întuneric. Îmi doream foarte tare să salvez puiul de câine ce stătea în apă, sprijinit pe o piatră aflată în lungul canalului.
Șanțul părea cam de un metru și jumătate adâncime. Exista neșansa ca în momentul în care aș fi coborât, să nu am destulă putere în mâini, încât să îmi pot ridica greutatea corpului, ceea ce m-ar fi pus în imposibilitatea de a ieși de acolo. Mi-a părut rău că nu trecea nimeni pe acolo, așa aș fi avut siguranța că cineva m-ar fi putut ajuta să ies. Am încercat să-mi iau gândul de la faptul că în apa tulbure s-ar fi aflat șerpi sau șobolani.
Am pus telefonul pe marginea adânciturii în așa fel încât să lumineze câinele. Acesta, s-a speriat și a mers mai departe în apă ca să iasă din conul de lumină. Era mic și alb și părea să nu aibă mai mult de o lună. Am coborât încet in canal, sprijinindu-mă pe două pietre încât să nu intru direct în apă. Când m-am întins ca să-l prind, acesta a scheunat tare și a plecat de lângă mine. Mă speriasem și eu de scheunatul lui și m-am ridicat instantaneu. Atunci mi-am dat seama că la nivelul capului meu, lângă mine pe trotuar, se afla un câine foarte mare. M-am speriat din nou, căci nu mă așteptasem să îl văd acolo. Apoi am realizat că era mama cățelușului. Ea stătea acolo căci nu putea să își lase puiul să moară. Mă cuprinsese un sentiment cald de iubire. Mi-am dat seama că mama vă rămâne întotdeauna mamă, indiferent de specia din care făcea parte. Cred că cine îmi vă citi rândurile, va crede probabil că exagerez, dar am avut impresia că mă înțelegea și spera să îi salvez puiul. M-am aplecat din nou și cu un picior în apă și altul pe o piatră am reușit să îl prind pe micuț. L-am scos afară și l-am lăsat pe partea dispre pădure. Cățeaua a sărit pe partea cealaltă a canalului, s-a alăturat puiului și l-a mirosit. Ca în cel mai perfect clișeu cinematografic s-au uitat amândoi spre mine ca și cum mi-ar fi mulțumit, apoi s-au îndepărtat intrând în tufișuri. Cred că datorită fericirii că am făcut o faptă bună, fără cel mai mic efort, m-am sprijinit în mâini, m-am ridicat, am ieșit din canal și apoi am luat-o la pas grăbit spre casă.
După ce am admirat încă o dată mașinile din curtea dentistului am cotit la stânga și am intrat la mine în cartier. Din magazinul alimentar am cumpărat o sticlă cu apă minerală, apoi am mers la restaurant unde am comandat cina. Era deja tărziu. Întors în camera neagră, am lăsat ușa larg deschisă spre coridor și apoi pe cea de la intrarea de servici ca să intre aer. Mi-am scos pantofii și i-am spălat că erau murdari după ce intrasem în canal. I-am pus la uscat pe casa scărilor și am sperat că până a doua zi vor fi uscați. Aveam cu mine doar o pereche de încălțări și niște șlapi de plajă.
După știri, le-am rugat pe furnicile ce călătoreau pe tăblia patului, să nu vină să mă deranjeze și am sperat să adorm repede.
M-am trezit devreme. Era a treia și ultima zi în Brunei. Intenționasem să vizitez palatul regal, despre care se spunea că este cel mai mare palat din lume, dar după ce m-am documentat pe internet, am descoperit că nu este vizitabil. Urma să iau avionul, tărziu după miezul nopții așa că aveam o întreagă zi la dispoziție.
Pantofii mei se uscaseră în mod miraculos cu toată umezeala de afară. Mi-am făcut bagajul, am mai lenevit în cameră și la ora prânzului am mers la recepție ca să o rog pe doamna chinezoaica să îmi păstreze rucsacul.
Intenționsem să merg pe plajă. Experiența mea a fost cel puțin ciudată și până la urmă nici nu prea știu de ce am făcut-o. Desigur din curiozitate.
Mă aflam la 8km de plajă deci trebuia neapărat să iau autobuzul pentru că era mult prea departe ca să merg pe jos. Cu primul autobuz sosit, șoferul mi-a spus că el nu merge spre plajă dar că mă poate duce spre centrul orașului. De acolo aș fi putut lua un taxi. Văzusem pe hartă, că în direcția opusă, pe o stradă perpendiculară se afla o altă stație și mi-am zis că voi încercă să iau autobuzul de acolo. Pe șosea erau mașini conduse de femei ceea ce mi s-a părut cumva neobișnuit. În alte țări musulmane se văd foarte rar femei conducând. Chiar citisem că Brunei are una dintre cele mai mari rate de proprietari de mașini din lume (aproximativ o mașină la fiecare 1,5 persoane în 2017). Am trecut și pe lângă o stație de benzină și când am făcut conversia în euro am văzut că acolo litrul de benzină costa 0,53 euro-centi.
Am ajuns în 20 de minute la statia de autobuz. După vreo două minute a oprit o mașină. Tipul care o conducea s-a oferit să mă duca el unde am nevoie. Cum văzusem cu o zi înainte turiștii germani, care au mers cu un localnic, m-am gândit că aș putea face și eu la fel. Am întrebat cât trebuie să plătesc până la plajă și mi-a spus că de obicei se plătește 1 $. Am urcat în mașină, mi-am accesat harta pe google maps și am așteptat să văd în ce direcție ne îndreptăm. După nici două minute am început deja să fiu stresat. Mașina se îndrepta în direcția opusă celei dorite de mine.
Șoferul s-a prezentat și mi-a spus că se numește Jull. Avea în jur de 40 de ani și era plin de coșuri. Mi-a spus că era liber, că va fi prietenul meu și că va sta la dispoziția mea. Deja părea mult prea amabil și prietenos și sincer să fiu nu aveam nevoie de nimeni la dispoziția mea cu care să mă împrietenesc. Avea un fel ciudat de a mă privi și deja mă și imaginam într-un film thriller. A început să îmi pună tot felul de întrebări intime; daca sunt singur, i-am răspuns că sunt în vacanță cu prietenii care sunt încă la hotel, apoi a întrebat unde locuiesc, de unde vin, ce lucrez, dacă sunt căsătorit … Am încercat să par calm.
Mașina se îndepărta tot mai mult de plajă. Deja eram cam panicat. A condus încă vreo câteva minute fară să spunem nimic. La un moment dat, mi-a spus că îmi vă arăta maimuțele “ I’ll show you the monkeys ”. I-am răspuns că nu îmi doream să văd maimuțele. Îmi și imaginam ce fel de maimuță vrea să îmi arate. Urmărind harta, mi-am dat seama că șoseaua mergea paralel cu marea dar în direcția opusă celei dorite de mine, iar din cauza vegetației abundente aceasta nu se vedea. La un moment dat, într-o interesectie, noul meu prieten, a virat la stânga și după aproximativ jumătate de kilometru am ajuns într-o parcare înconjurată de palmieri și cu foarte puține mașini. Mi-a spus că am ajuns. Cu privirea lui stranie, mi-a explicat că în fața mea se afla plaja, că în copaci sunt maimuțe și că mă va aștepta cât timp voi dori eu, apoi mă va duce înapoi în oraș. I-am dat dolarul și fericit am ieșit din mașină. I-am mulțumit frumos și i-am spus că nu trebuie să mă aștepte și că poate să plece, căci eu voi sta mai mult acolo. A insistat totuși, dar eu hotărât i-am zis că nu mă voi reîntoarce cu el. De fapt el a fost foarte corect și amabil, dar eu cu imaginația mea bogată, mi-am făcut tot felul de scenarii. Cred că în general lumea nu poate percepe că o persoană poate fi amabilă dezinteresat. În societatea noastră, când cineva este bine intenționat avem imediat impresia că trebuie să aibă un interes ascuns, că ar fi ceva necurat la mijloc, că dorește ceva de la tine.
Eram liber. În depărtare spre marginea parcării erau câteva persoane, femei învăluite în burca. Mă simțeam în siguranță. Parcarea era neîngrijită. O casă părăsită, unde ar fi trebuit să stea paznicul, era deja învăluită de vegetația ce crescuse peste tot. În copaci erau maimuțe ce păreau foarte obraznice și agresive. Unele căutau în tomberonul cu gunoi. Am realizat că tipul chiar dorise să îmi arate maimuțele. Mi-am ținut telefonul strâns în mână pentru că știam că ele fură. Așa se întâmplase cu ani în urma, în Thailanda unde am văzut cum o maimuță a furat camera fotografică din mâna unei turiste și dusă a fost. Nu doream să risc așa ceva.
După ce am fotografiat maimuțele am mers spre locul unde părea că ar fi trebuit să fie plaja. Erau mulți arbori și aerul era foarte proaspăt. Am trecut pe lângă o clasă de adolescenți ce împreună cu profesorul lor, așezați pe iarbă, făceau o oră în aer liber. Am trecut pe lângă ei și după scurt timp am ajuns la marginea unei faleze înalte. În fața mea se deschidea marea. Am coborât o scară de lemn cu multe trepte până am ajuns la nisip. Plaja era lată și spre surprinderea mea nu era nimeni. M-am gândit că poate fiind o țară musulmană, lumea nu are obiceiul de a sta la soare. Mi se părea că este așa o pierdere imensă, să ai o plajă cu nisip fin și nimeni să nu savureze soarele și marea.
Hotărâsem să nu mă întorc în parcare pentru că acolo știam că șoferul, care îmi declarase prietenia încă mă aștepta. Am controlat din nou harta pe telefon și am văzut că daca merg spre sudul plajei aș fi ajuns în apropierea stației de autobuz, locul unde ar fi trebuit să ajung inițial.
Am înaintat spre apă apoi am intrat cu picioarele în marea caldă. La început m-am gândit că poate aș înota puțin dar mi-a venit gândul că poate în apă sunt rechini sau meduze otrăvitoare. Urmăream linia malului mergând desculț prin nisip. Am privit cu atenție nisipul care părea foarte pufos și din loc în loc avea niște găuri, probabil făcute de ceva animale marine care s-au ascuns acolo. Am încercat să pășesc cu atenție, ca nu cumva să calc peste cine știe ce vietate ce ar fi ieșit la suprafață. Parcă nu mi se mai părea locul chiar așa de frumos. Marea adusese la mal multe obiecte din plastic. Soarele era foarte puternic. Mi-am grăbit pasul. La un moment dat, cum mergeam pe dunele de nisip m-am speriat de umbra mea într-atât de tare încât a început să-mi bată inima cu putere. Ca să mă stresez și mai tare, a trebuit să traversez și un pârău ce se vărsa în mare altfel nu mi-aș fi putut continua drumul. Am sărit grăbit prin apa mică, până am ajuns pe celălalt mal. Deși la fiecare câteva minute îmi controlam harta, îmi făcea impresia că mai aveam încă foarte mult până la stația de autobuz.
Transpirat și obosit de la căldură, am ajuns într-un final la un drum de pământ care după cum am presupus, lega plaja de strada principală. Am înaintat pe el și după vreo 50 de metri pământul a devenit asfalt și imediat m-am trezit în incinta unei baze militare. Pe un aerodrom erau înșirate avioane militare, iar într-o parcare se vedeau tancuri și alte mașini de armată. Ieșisem dintr-o situație neplăcută că să intru în alta. Știam că pe partea opusă era strada principală. Trebuia într-un fel sau altul să traversez baza militară ca să ajung la stația de autobuz. M-am gândit că trebuie să îmi pun telefonul mobil în buzunar ca să nu cumva să par că aș dori să fac fotografii. Mă și imaginam cum m-ar fi luat drept spion. Am continuat drumul încercând să par liniștit. Am trecut pe lângă niște militari ce făceau exerciții. După vreo 5 minute de mers am ajuns la o poartă unde stătea un soldat. M-am îndreptat spre el hotărât să îl întreb cum reușesc să ies de acolo. Acesta m-a salutat, apoi mi-a făcut semn să îmi continui drumul. Am ieșit din incinta înconjurată cu gard de sârma și am intrat int-un fel de cartier de case, toate construite la fel, loc unde am presupus că locuiesc cadrele militare. Semăna foarte bine cu o suburbie americană. După alte doua sute de metri am ajuns la o a doua poartă unde stăteau de data aceasta doi soldați. I-am salutat încercând să par zâmbitor sperând că nu mă vor întrebă nimic. Mi-au zâmbit, au spus ceva în limba lor, ceea ce am presupus că este răspunsul la salutul meu. Am ieșit, am răsuflat ușurat și mi-am continuat drumul.
Când am fost sigur că mă îndepărtasem destul de mult de unitatea militară mi-am scos telefonul și am controlat din nou să văd unde mă aflam. Eram foarte aproape de stația de autobuz. Când am ajuns acolo m-am așezat la umbra unui palmier. La scurt timp a trecut și un mini-autobuz care m-a luat cu el. Era o afacere de familie. În dreapta șoferului stăteau soția cu copilul lui în brațe. A oprit în mai multe stații majoritatea goale. La un moment dat, și-a lăsat familia acasă și ne-am continuat drumul. După vreo jumătate de oră de mers m-a lăsat și pe mine la hotel. Eram obosit și probabil din cauză că mă stresasem mai mult decât ar fi trebuit îmi era și foame. Am mers la restaurant. Pe mese erau așezate sub sticlă poze cu felurile de mâncare pe care le aveau. Am comandat ca de-obicei pui și orez.
Mai aveam câteva ore bune până ar fi trebuit să merg la aeroport. Bruneiul se dovedise a fi o țară unde nu avusesem multe de văzut. M-am plimbat prin magazinele modeste din vecinătatea hotelului. Eram fericit că urma să plec. Nu văzusem multe obiective frumoase. Desi era soare, aerul era umed și atmosfera mă obosea. Aveam senzația că oamenii mă urmăresc cumva pe sub gene, dar nimeni nu părea fericit să mă vadă. Părăsisem Indonezia cu trei zile înainte și acolo toată lumea era zâmbitoare și prietenoasă, chiar te saluta pe stradă fară să te cunoască și uneori, tinerii, te întreabau dacă nu dorești să faci un selfie cu ei. Două țări vecine cu mentalități diferite, o țară săracă dar plină de viață și prietenoasă, iar alta foarte bogată și curată dar unde te simțeai cumva stingher și nu foarte dorit.
Am mers la hotel ca să mă odihnesc pe un fotoliu din fața recepției. Acolo aveam internet și puteam să îmi încarc și bateria de la telefon. Am început să citesc despre Brunei. Aflasem că doar cu un an în urmă, fuseseră 29 de incidente cu crocodili printre care unele chiar mortale. Abea atunci mi-am dat seama din ce cauză lumea nu mergea la plajă. Hotărâsem să mă documentez mai bine în legătură cu flora și fauna fiecărei țări unde voi călători.
Înainte de a mă îndrepta spre aeroport am mers să mănânc două clătite cu nutella. Mi-am luat apoi rucsacul și am plecat. Străzile erau curate, totul părea civilizat și perfect și cu toate acestea, nu îmi plăcuse acolo.
Aeroportul era gol. Am mers direct la toaleta pentru handicapați, aceasta fiind mai mare și având și chiuvetă. Mi-am schimbat hainele “de plajă”. M-am îmbrăcat cu pantaloni lungi, m-am spălat puțin, m-am dat cu deo și apoi mi-am pus un t-shirt curat. Eram foarte bronzat din cauza soarelui puternic de pe plajă. Arătând omenește, m-am îndreptat spre check-in unde am primit biletul. Mi-au spus că trebuie să merg la poarta ei-tă-tii. Nu înțelesesem, dar am văzut pe bilet că era scris 83 (eighty-three). Aveam locul 7F.
Am trecut de security și m-am îndreptat spre magazine. Vânzătoarea, când m-a văzut, m-a întrebat de unde sunt. Cred că se plictisea. Am întrebat-o și eu de unde este. Mi-a spus că este din Filipine. Mi-a mărturisit că de fapt nu e departe, dar că cei care primesc dreptul de a munci în Brunei nu au voie să meargă acasă decât o dată la doi ani, iar ea fusese doar cu două luni înainte, așa că până își va revedea din nou familia, urma să mai treacă mult timp. Mi-am dat seama că eu când am emigrat în Italia nu am fost îngrădit de aceste reguli stricte.
M-am îndreptat spre poarta ei-tă-tii. Mai aveam încă două ore până urma să mă îmbarc. În călătoria aceea schimbasem așa de multe companii aeriene, încât nici nu știam cu cine voi urma să plec. Pe bilet scria Cebu Pacific. Zborul spre Manila putea începe …
