Reykjavik

Adrian Damian
20 min readJan 26, 2019

scrisoare pentru Alina,

În opinia mea cred că lumea se împarte în două tipuri de persoane, cei care stau acasă și cei care călătoresc. Desigur că și cei care călătoresc se împart în mai multe tipuri de călători. Sunt persoane care călătoresc pentru lucru, unii vor să descopere lumea, alții sunt turiști, genul de persoane care merg într-un resort “all inclusive”, unde cea mai mare fericire a lor este să mănânce pe săturate de la bufetul suedez. Apoi mai sunt și eu. Mie mi-ar plăcea să fiu un călător, în sensul că mi-aș dori să am timpul necesar și suportul financiar de a vedea lumea și de a descoperi minunățiile fiecărei țări în parte. Mi-ar plăcea să văd locuri minunate, oamenii frumoși și natură sălbatică, deci cam totul. Realitatea este alta, datorită timpului foarte limitat, nu sunt un călător, sunt un călător-alergător.

Și cum e bine să încep, cum se spune cu începutul, am să-ti spun, dragă mea, cum am alergat eu spre Reykjavik.

Eram între două proiecte de lucru, aveam o săptămâna de vacanță și încă nu mă hotarâsem ce aș putea să vizitez. Trebuia să fie accesibil și să-mi trezească interesul. Cum fusesem în Londra cu câțiva ani înainte și mi-a plăcut foarte mult, m-am gândit că ar fi bine să controlez prețurile biletelor de avion iar în cazul în care găsesc ceva convenabil, atunci voi merge din nou pentru câteva zile în Londra. Bilete convenabile am găsit, chiar din Verona, fiind cel mai apropiat aeroport de mine. Le-am cumpărat, urma să plec pentru 5 zile, la începutul lui noiembrie. Nu era cel mai bun sezon de vizitat Anglia, dar în general în această perioadă biletele de avion cât și cazarea sunt mai ieftine.

După ce am cumpărat biletele mi-a venit ideea de a vedea ce alte destinații aș putea vizită pornind din Londra. În scurt timp, mi-am cumpărat un bilet de avion din Londra spre Reykjavik, continuând după două zile din Reykjavik spre Oslo și de acolo, zbor spre casă via Gdansk.

Graba m-a făcut să cumpăr de la început bilet dus-întors pentru Londra, bietul de reîntoarcere nu l-am mai folosit pentru că dinspre Oslo am zburat direct spre casă.

Și acum să-ți povestesc partea cu Islanda.

Despre Islanda nu știam prea multe lucruri, decât că personajele dintr-o “Călătorie spre centrul pământului” a lui Jules Verne, porniseră de fapt de acolo, mai știam că era o țară care avea o echipă de fotbal ce făcuse senzație la ultimele capionate mondiale, că au o populație de mai puțin de jumătate de milion de locuitori, că au munți și vulcani și gheizere și gheață și cascade, și lagune, și să mai spun … da, că natură fusese foarte generoasă cu țara respectivă care în scurt timp devenise locul perferat al regizorilor care doreau să-și ambienteze acolo filmele lor fantastice. Țara se prezenta că fiind cea mai sigură țară din lume, cu cea mai mică rată a criminalității, cu muzică de avangardă, cu cei mai mulți cititori pe cap de locuitor, și probabil și cei mai mulți autori pe cap de locuitor. Se mai spune că au și unul dintre cele mai pure ADN-uri, datorită faptului că erau retrași de vreo 1200 de ani pe această insulă. Au un sistem foarte avansat de a utiliza apă geotermală în scopuri domestice, au niște sere fantastice care produc mult mai multe fructe și legume decât și-ar putea cineva imagina. Sistemul sanitar și social este unul dintre cele mai bine puse la punct ceea ce nu-i salvează de infecția cu clamidia, aceasta având rata cea mai ridicată din lume în raport cu populația .

Deci după atâtea lucruri minunate ( exceptăm clamidia ), care pun Isanda pe un loc fruntaș cum să nu îți vină dorința de a o vizita?

Eram în Londra în aeroport, așteptându-mi zborul spre Reykjavik. Zborul avea deja întârziere când ne-au spus că avionul trebuia degivrat. Puțin mai târziu pilotul ne-a mai spus că nici documentele pentru plecare nu sunt încă gata. Mi-am așezat capul pe fereastră și după vreo două ore de așteptare am adormit. M-am trezit când aterizam pe aeroportul internațional Leif Erikson din Keflavik, botezat după primul călător european spre America de Nord. Chiar înainte de a ateriza, pilotul ne-a spus că este furtună de ploaie și că în următoarele zile vremea va rămâne la fel. Era foarte întuneric, se pare că există mai multe feluri de întuneric așa cum există și mai multe nuanțe de lumină.

Aeroportul părea foarte fain, țara civilizată, lumea drăguță, era cald. Prima impresie a fost foarte bună. Știam că trebuia să iau un autobuz până în oraș, că distanță era în jur de 50 de km și călătoria dura în jur de o oră.

La biroul de informații mi s-a spus de unde trebuia să iau autobuzul, de unde să cumpăr biletul și că ar fi mai ieftin dacă as lua de la început dus-întors. Când am ieșit din clădirea aeroportului de cum s-au deschis ușile automate m-a și izbit o pală de vânt cu ploaie. Așa o vreme interesantă nu am mai trăit, ploua din toate părțile. Aveam senzația de “mașină de spălat”. În cei 50 de metri până la autobuz am fost deja ud bine. Era plăcut că nu părea deloc frig. Noi cei continentali avem impresia că în țările nordice este întotdeauna frig. De data aceasta, consultându-mi vremea pe telefonul mobil am descoperit că în Reykjavik erau 11 grade iar acasă în Italia erau 3. Drumul spre oraș pentru mine a fost foarte confortabil. Aveam două locuri la dispoziție, aveam și internet și era cald. Autobuzul însă, părea că înaintează cu greu din cauza ploii și a vântului puternic și îmi făcea impresia că șoferul încearcă să-l țină cu multă greutate pe prima bandă a autostrăzii.

Cred că în general toată lumea își face un plan de călătorie înainte de a pleca de acasă, plan pe care apoi, speră să-l pună și în practică. Planul meu era următorul. Intentionasem să ajung seara în oraș, să mă cazez și apoi având încă 3 sau 4 ore la dispoziție, să vizitez orașul by night. Tot seara, doream să-mi rezerv un bilet pentru excursia de a două zi, unde urmă să vizitez niște cascade foarte celebre și o lagună albastră, loc superb cu apă termală și desigur albastră. La întorcerea din această excursie, aș fi mers să iau cina în oraș și mi-ar mai fi rămas și ceva timp pentru vizitat. În ultima zi, înainte de a merge la aeroport, îmi planificasem să mai dau o tură în oraș că să-l văd și la lumina zilei.

Ajunsesem în Islanda deja cu trei ore mai târziu, în drumul spre oraș datorită furtunii autobuzul, a întârziat și el, așa că seară era pe sfârșite. În autogară am întrebat la biroul turistic dacă aș putea să îmi cumpăr bilet pentru a două zi ca să vizitez cascadele și laguna albastră, iar tipul de acolo foarte simpatic și foarte gras mi-a spus pe un ton jovial că el îmi vinde biletul dar că mâine vremea va fi și mai rea și că probabil voi petrece toată ziua numai în autobuz și că nu voi putea vedea nimic. Copleșit de sinceritatea lui, mi-am deschis umbrela pe care am adus-o precaut de acasă, și am plecat spre hostelul unde aveam cazarea.

Vântul mi-a deschis umbrela pe partea opusă așa că la fel de repede am închis-o la loc. Am mers prin ploaie până la hostel. Norocul meu era, că nu locuiam departe de autogară. Din față hostelului am văzut pe o colina o biserică maiestoasă, probabil cel mai recognoscibil monument al orașului și al țării. Eram bucuros că am ajuns. Încă de când am rezervat camera mi s-a spus că dacă voi ajunge mai târziu de ora 16.00 voi găsi într-un plic, aflat pe coridor, cheile de la camera mea iar a două zi voi putea să fac check-in-ul. Spre norocul meu la recepție erau doi receptioniști, nu unul. Am mers la mine în camera. Știam că în hosteluri sunt paturi etajate și din acest motiv am cerut că să mi se rezerve un loc pe un pat de jos. Nu mă simt confortabil să dorm la etaj și deobicei dacă ești la etaj, ești și departe de priză și dacă nu aveam priza lângă mine nu puteam să îmi încarc telefonul. Era deja seară, trecut de ora 10. Am intrat în camera pentru 4 persoane, două paturi simple și un pat cu etaj. Singurul loc liber era patul de deasupra. Bineînțeles, priza era departe. M-am reîntors la recepție, le-am spus că ei mi-au scris în două mesaje că voi primi un pat fără etaj și dacă nu ar fi posibil să primesc un pat normal. Mi-au răspuns că le pare rău dar că hostelul este plin, dar că a două noapte aș putea să schimb dacă doresc.

Camera era oarecum plăcută, era cald, mirosea bine, jaluzelele erau trase până la jumătate și se vedea strada strălucind umed în lumina reflectată de ploaie. Era evident că nu mai aveam timp și dispoziție să ies afară. Am consultat pe internet dacă era ceva special în acea vineri seara în Reykjavik. Nu am găsit nimic așa că mi-am propus să adorm cât mai repede.

Dimineață m-am trezit pe la ora 8. M-am uitat pe fereastră și am văzut că era încă întuneric. Mi-am spus să mai dorm puțin. Pe la ora 9, obosit de atâta somn, m-am ridicat din pat și am constatat că este încă întuneric. Am mers la duș, apa mirosea a apă termală, mă simțeam că la Băile Herculane și atunci mi-am amintit că de fapt islandezii chiar folosesc apă termală în gospodării, iar ei în loc să o încălzească trebuie să o răcească pentru că vine la o temperatură mult prea ridicată. Eram deja pregătit să ies în oraș dar era încă întuneric. Am mers la recepție să le spun că voi schimbă patul cu unul de jos pentru că tocmai plecase tânăra asiatică. Mi-am luat așternutul și l-am pus în patul cel nou. Aveam și priza lângă mine, era și caloriferul aproape, așa că mă simțeam pregătit pentru încă o noapte în Islanda.

Mai era o persoană, cea care îmi luase locul cu o seară înainte în patul cu etaj, se pregătea și ea să plece. Era din Scoția și vorbea o engleză-scoțiană foarte amuzantă. Mi-a spus că vremea din Islanda este cam că și cea din Aberdeen așa că ea s-a simițit ca acasă.

După ora 10 a început să se lumineze. Aici lumina se chinuia să iasă de după nori. Mi-am dat seama pe la prânz că oricum nu va fi lumină cu adevărat toată ziua.

Afară am intrat direct în ploaia care venea din toată părțile. Nu era nimeni pe stradă, becurile erau încă aprinse și era deja ora zece și jumătate. Am luat-o în sus că să ajung la biserica ce se vedea aproape de mine. Aveam impresia că este mult mai aproape dar cum vântul îmi îngreuna urcușul s-a dovedit că aveam nevoie de mai mult timp. Am ajuns acolo deja ud. Eram preparat pentru vreme rea, îmi luasem de acasă două geci, în cazul în care se uda prima, nu va ajunge apa până la a două.

Biserica a fost o încântare a ochiului. Construită într-un stil ce aducea a neo-gotic, te impresiona prin mărimea ei cât și prin simplitatea cu care era construită. Dacă te uitai la fațada de vest, să-i spunem dintr-o laterală, arata ca o focă cu capul în sus, îi mai lipsea o minge. Este unul dintre simbolurile orașului cât și al țării. A fost construită pe o perioada de 41 de ani, de un arhitect islandez, fiind și primul islandez educat în arhitectură. Numele bisericii este Hallgrímskirkja, nume ce vine de la Hallgrimur Petursso, un poet și pastor islandez din secolul al XVII-lea care a scris și ceva imnuri religioase. Anul în care biserica a fost terminată a fost 1986 dar se pare, după cum spunea broșura de prezentare, turnul-simbol a fost terminat mai devreme. În interior este foarte simplă, simplitate ce îi amplifică maiestatea. Lumina este controlată în așa fel ai o senzație de liniște și de suprarealism, mie îmi făcea impresia că mă aflu în interiorul unei picturi de Georges Braque.

În fața intrării principale se găsește și statuia lui Leif Erikson, eroul lor național, statuie făcută cadou de către Statele Unite în anul 1930, an în care se aniversau 1000 de ani de la înființarea parlamentului local, Althing în 930. Se presupune că este cel mai vechi sistem parlamentar din lume.

Am fost fericit să-mi savurez pauza de liniște din biserică. La ieșire am fost învăluit din nou de ploaia care venea de pretutindeni. Și am bântuit alături de puținii turiști prin orașul ce părea destul de mic, cu case colorate, împodobit deja pentru Crăciunul ce era încă destul de departe. Cred că în zilele cu soare Reykjavik este un oraș foarte vesel și pitoresc. Casele au culori frumoase și dau senzația de lego, acoperișurile sunt în general din tablă.

Pe la jumătatea străzii am găsit și un centru de informare turistică. Am intrat ca să întreb ce aș mai putea vizita și ca să îmi iau o hartă a orașului. Am fost întâmpinat de o tânără cu un zâmbet larg, foarte vorbăreață, ce mi-a mărturisit în cele 2 minute cât am stat acolo, că este spanioloaică, că locuiește pe insula de 6 luni și că mai are de stat încă 6, că se simte bine în Islanda, dar că îi lipsese căldură și soarele din Spania. În acel moment îmi lipsea și mie soarele și căldură din Spania. Probabil m-aș fi bucurat chiar și de soarele islandez, numai dacă ar fi apărut cumva.

Am văzut casa prim-ministrului, una dintre cele mai vechi clădiri din Islanda, clădire ce fusese închisoare înainte de a fi reședința primului ministru.

Am intrat în câteva magazine drăguțe, am căutat un magazin alimentar ca să-mi cumpăr ceva de mâncare și apoi am căutat și un magazin de băuturi că să-mi cumpăr și o bere. În Islanda băuturile sunt monopol de stat, așa că nu poți cumpără băuturi decât în magazine special amenajate, care sunt administrate de stat. Am cumpărat 3 tipuri de bere, toate locale. În magazinul alimentar mi-am luat o salată de somon, niște sandwitchuri cu somon ( părea că nu am mâncat somon niciodată în viață mea), cât și alte feluri de sandwitch ( fără somon ), ciocolată, chipsuri și apă. Eram bucuros că deși ploua foarte tare nu era frig. Pe telefon îmi arătau 12 grade.

Mi-a fost foarte greu să fac fotografii cu telefonul pentru că îmi cădeau picături de ploaie pe lentilă și îmi ieșeau imaginile foarte tulburi.

La prânz am mâncat salată de somon și sanwitch-ul de somon. Auzisem că în țările nordice au somon bun și chiar a fost foarte bun. Eram în cea mai nordică capitală din lume, cred că eram chiar mai la nord de Winterfell ( Game of Thrones ). Berea a fost excepțională.

După prânz, mi-am spus să aștept o oră, că să mi se usuce hainele care erau foarte ude și pe care le-am lăsat pe caloriferul fierbinte, chiar și a două geacă se udase deja. Mai târziu urma să vizitez ce îmi mai rămăsese din oraș. Știam că pe la ora patru se va întundeca așa că după vreo oră am pleacat din nou în oraș. Doream să vizitez neapărat un alt simbol al orașului, “Călătorul soarelui”, așa cred că ar trebui să fie traducerea românească a “The sun voyager”. ( Călătorul solar )

Am ajuns acolo destul de ușor. Orașul este mic și poți să îl faci la picior. Sculptura sau instalația se află pe malul mării și este considerată a fi o barcă de vis sau o odă adusă soarelui ( soare care vine o dată pe an probabil). Artistul încercase să transmită prin opera să, promisiunea unui teritoriu nedescoperit, progres, libertate și speranța. Nu știu dacă a reușit să inspire toate aceste sentimente superbe, dar mie mi-a plăcut cum arată și m-a fascinat simplitatea și netezimea oțelului cu care a fost lucrată opera. Am avut noroc că nu era nimeni în jurul ei, desigur din cauza vremii nefavorabile, așa că am reușit să fac câteva poze.

Am luat-o spre sud pe faleză, strada era paralelă cu faleza, am ajuns la o clădire modernă cu o instalație de iluminat cu leduri pe fațada principală. M-am gândit că este un fel de mall sau centru comercial. Am intrat acolo că să mai evit ploaia.

La parter era un magazin foarte atractiv ochiului, un fel de magazin cu decorațiuni pentru casă , în general decorațiuni care se potriviau foarte bine perioadei Crăciunului. Aveau souvenir-uri care porneau de la cele mai simple motive de iarnă până la cele mai elaborate kitsch-uri și desigur mie mi-au plăcut cam toate. Păcat că nu am putut pleca acasă cu niște coarne de ren împodobite cu globuri de Crăciun … Clădirea de fapt avea un scop mult mai nobil decât am crezut eu, era un auditorium și un centru de congrese, se și numea de fapt Harpa Concert Hall. Interiorul era construit în stil minimalist, avea un foaier imens. Prea mult nu am putut să vizitez pentru că nu aveam nici bilet la concert și nici nu am fost invitat la vreun congres. Ce mi-a plăcut, a fost că în fața clădirii era construit un rezervor desigur plin cu apă în care auditorul se oglindea creând o imagine foarte faină.

După ce mi-am consulat din nou harta cu atracțiile turistice desenate pe ea, am constatat că am văzut cam tot ce era de văzut. Am luat-o încet în ploaia măruntă spre hostel. Am trecut din nou pe străzile pitorești împodobite cu brazi de Crăciun, am văzut Hard Rock Caffe, loc trecut la atracții tristice, am urcat din nou dealul cu biserica simbol și am coborât din nou, și trecând prin benzinăria ce părea închisă, am ajuns acasă că să-mi usuc pentru a doua oară hainele.

Știam că în Islanda au o cultura a apei calde și ca orice țară nordică trebuie să fie și o saună pe undeva. După atâta ploaie, frig nu puteam să spun că era pentru că nu l-am simțit, mi-am propus să consult internetul să văd dacă aș găsi o piscină. M-am uitat cu atenție și am găsit un loc ce părea a fi remarcabil.

Pe la 6 seara am ieșit din nou. Piscina se afla foarte aproape de mine cam la 5 minute de mers pe jos, dar eu am făcut o deviere intenționată de la ruta inițială, că să mai văd o biserică ce se afla puțin mai la est. Biserica era simplă, și spre fericirea mea era și iluminată, căci era din nou întuneric. Avea două turnuri cu acoperișul ascuțit și îmi aduceau aminte de stilul pe care îl au bisericile gotice ale sașilor din Transilvania.

Băile termale se numeau, tradus în românește “Palatul de înot” sau Sundhollin în islandeză. Erau cele mai vechi băi publice din țară, au fost proiectate de același celebru arhitect care a construit și celebra biserica din oraș, Guðjón Samuelsson. Clădirea băilor a fost terminată în 1937, are un exterior minimalist și este construită într-un stil Art Deco târziu, cu ferestre pătrate ce te duc cu gândul spre arhitectura bauhaus-ului.

Când am ajuns acolo era 18,30 și eram bucuros că ar mai fi fost 3 ore jumate până la închidere. Am cumpărat biletul care a costat foarte puțin în raport cu prețurile de la termele din Italia, și ca să mă asigur că este deschis până la 22, am mai întrebat din nou. Doamna de la bilete mi-a spus că au 3 bazine cu apă de 37, 39 respectiv 42 grade, saună, bazin de înot olimpic cât și alte facilități, iar dacă am intenția să stau în apă până la ora 22.00 probabil voi dispărea. La început nu mi-am dat seama ce vrea să spună dar după o ora și jumătate de stat în apă termală chiar am avut dorința de a ieși.

Băile erau foarte fain construite, cel mai mult mi-a plăcut să stau în bazinul cu apa cea mai caldă în timp ce afară ploua nebunește. Dacă ar fi fost mai frig ar fi fost desigur o furtună de zăpadă, așa fiind destul de cald afară chiar era plăcut să stai în apa fierbinte.

Cred că bazinele termale erau cel mai animat loc al orașului. Era plin de turiști, de familii de localnici cu copiii, copii ce erau veniți să învețe să înoate cu mame plictisite ce așteptau în saună să se termine ora de înot. Apa m-a moleșit foarte tare, am fost și în saună, am reintrat în bazinul cu apă, și cu foarte puțin timp înainte de a trece în faza de volatilizare și de a dispărea pentru totdeauna mi-am spus că e mai bine să îmi iau hainele și să ies.

În 5 minute eram din nou în hostel. Era sâmbătă seara, am socializat puțin cu noul coleg de camera care venise in locul tipei din Scoția. El era din Noua Zeelandea, era foarte tânăr și spunea că este obosit după așa o călătorie lungă.

Pe la 10 seară am ieșit pentru ultima data afară. Trebuia să caut un loc plăcut unde să-mi petrec sâmbătă seară. Cum totul era aproape de mine am ajuns in scurt timp într-un bar cu o sala de dans. Nu aș putea spune că era un club pentru că a face așa o comparație era imposibil. Clădirea avea 3 niveluri. Părea o clădire destul de veche, impresie datorată zidurilor destul de strâmbe, și probabil a structurii din lemn. La parter era un magazin care era închis, la etaj era un bar și sala de dans iar la al doilea etaj era un alt bar. Nu era foarte plin, în mijlocul sălii erau câteva persoane care dansau pe o muzică din anii ‘90, am remarcat chiar două perechi de tineri îmbrăcăți foarte elegant, distrandu-se foarte bine. Am presupus că au scăpat de la o nuntă foarte plictisitoare și acum profitau de faptul că pot să danseze în voie. Am cumpărat o bere pe care am plătit foarte mult, cred că în jur de 11 euro, convertit din coroane islandeze. Mi-a plăcut să urmăresc lumea din jurul meu. Am urcat și la ultimul etaj unde toți stăteau liniștiți și își vedea de băutura din față. Totul părea foarte simplu, foarte îndepărtat în timp, eram ca într-o discotecă din România anilor ‘90.

Mi-am terminat berea scumpă, am evitat să îmi mai iau una, era deja spre miezul nopții, eram obosit după cele 4 ieșiri pe care le-am făcut în ziua respectivă, așa că era timpul să mă reîntorc la locul de dormit.

Dimineață a fost la fel de ploioasă. Mai aveam încă foarte multă mâncare. Bucătăria hostelului era foarte încăpătoare și la ora 9 dimineață nu era încă nimeni acolo. Am mâncat un alt sandwich care era enorm. Mai aveam o bere așa că în loc de cafea am luat dejunul cu bere. Mi se părea puțin ciudat, dar eram aproape de capătul lumii, aici totul era puțin altfel.

Mi-am strâns bagajele, mi-am luat rămas bun de la receptionistă și de la doamna poloneză care începuse deja să facă curat pe coridor și am ieșit afară. Am fost surprins. Nu mai ploua, bătea doar vântul ce nu părea nici el foarte rece. Am ajuns în 10 minute la stația de autobuz. Aveam biletul cumpărat. Am luat primul autobuz spre aeroport. Încă nu se luminase de ziua când am ajuns, era spre 11 înainte de amiază.

În lumina zilei am văzut o sculptură care mi-a plăcut foarte mult. Am căutat ceva informații despre ea pe google, și am găsit că se numește “Cuibul cu reacție” aceasta este probabil traducerea în românește a “Jet nest”. Lucrarea a fost făcută după designul lui Magnus Tomasson și reprezintă un ou imens din oțel din care iese o aripa de avion cu reacție, asemeni unei păsări nou născute care dorește să iasă dintr-un ou. Lucrarea se află așezată pe niște pietre iar acestea se află la rândul lor într-un fel de iaz iluminat.

Am intrat în aeroport, nu era foarte multă lume, am trecut de controlul de securitate. Ajunsesem prea devreme așa că am avut timp să mă plimb prin aeroport.

După prânz am zburat spre Oslo. Avionul era plin pe jumătate iar locul de lângă mine era liber. Am adormit înainte de a decola. Nu am văzut marea, nici norii, doar pista de aterizare din Oslo și noaptea care ne învăluia deja.

Din păcate nu am reușit să îmi satisfac planul pe care l-am pregătit de acasă. Nu am ajuns nici la cascade și nici la laguna albastră, dar în cele 48 de ore petrecute în Reykjavik am văzut locuri tare frumoase, biserica simbol Hallgrímskirkja, zona centrală a orașului cu străzile ei pitorești pline cu magazine frumoase, clădirea primului ministru, clădiri administrative, catedrala, apoi sculptura “călătorul soarelui”, clădirea auditoriumului, băile termale și totul era frumos decorat pentru Craciun …

Cum spunea Schwarzy: “ I will be back”, într-o vară cu soare, am să vizitez această țară și am să-i văd natură cea minunată. Reykjavik mi-a deschis doar apetitul de a mă reîntoarce acolo.

--

--