Prambanan, cel mai mare templu hindus al Indoneziei.
Templul este dedicat lui Trimūrti, acesta fiind întruchiparea Zeului: Creator (Brahma), Păstrător (Vishnu) ) și Transformator (Shiva).
Puțin după ora prânzului ne-am îndreptat dinspre Borobudur spre Prambanan. Afară era frumos, soare și foarte cald, de aceea șoferul a dat aerul condiționat la maxim ceea ce m-a făcut să-mi fie frig. Am avut noroc că aveam cu mine hoodie-ul meu de călătorie. L-am îmbrăcat și mi-am pus și gluga. Nu voiam să răcesc, mai aveam înaintea mea, o lună de călătorii în Sud-Estul Asiei.
Eram în continuare acompaniat de cei doi amici cu care vizitasem templul Borobudur, indianul din Goa și est-timorezul din Dili. Drumul șerpuia destul de lin printre câmpurile verzi de orez. Culturile erau umezite de apa care făcea orezul să crească, iar culoarea plantelor era așa de verde că dădeau peisajului o lumina foarte vie. Palmierii străjuiau șoseaua și umbrele lor se pierdeau în spatele mini-busului nostru.
Distanta dintre temple era de aproximativ 60 km. Din cauza traficului destul de intens, iar mașina fiind o toyota ce își trăise de foarte multă vreme prima tinerețe, nu înaintăm prea repede. Ne-au trebuit aproape două ore că să ajungem la Prambanan. La fiecare schimbare de viteză simțeam cum mini-busul nostru, geme, se încoardă și parcă cu ultima rămășiță de putere își mărește viteză.
Să prezint puțin insula Java, pentru a crea o imagine de ansamblu asupra locului unde mă aflam. Insula are o suprafață aproximativ egală cu cea a Greciei și o populație similară Rusiei. Este cea mai dens populată insulă a Indoneziei și are aproximativ 145 milioane de locuitori.
Majoritatea locuitorilor sunt de religie musulmană. La începuturile istoriei lor, religiile dominante erau budismul și hinduismul. Islamul a ajuns treptat în secolul al X-lea și al XI-lea. Indonesia este de fapt țara cu cea mai mare populație islamică din lume. Cum a ajuns să devină o țară musulmană la o distanță relativ mare de nucleul islamic este destul de simplu. Negustorii arabi au ajuns în jurul anului 1000 în porturile insulelor Indoneziei. Cum religiile autohtone nu erau credințe care să facă prozelitism, a fost destul de ușor ca islamul să între în societatea indoneziană. În momentul în care primul rege local s-a convertit, răspândirea noii religii a devenit foarte rapidă. S-au desfășurat chiar și căsătorii și alianțe între familiile nobile locale cu negustorii bogați, veniți din țările arabe. Datorită faptului că islamul și-a făcut apariția în urma schimburilor comerciale dintre Pensinula Arabiei și Sud-Estul Asiei, tranziția a fost mult mai pacifistă în comparație cu alte regiuni, exemple fiind posesiunile Otomane din nordul Africii sau ale Europei. În Indonezia procesul a fost mult mai lent, dar a fost creat prin intermediul negustorilor, elitelor și al nobililor. În insula Java marele imperiu hindus Majapahit era deja la apus. Islamul s-a extins prin asimilare având avantajul că nu a interzis tradițiile locale, în plus le-a acceptat și le-a integrat propriilor ritualuri. Se presupune că pe la sfârșitul secolului al XVI-lea toată populația insulei Java cât și mare parte a Indoneziei era deja convertită la Islam. Ceea ce a rămas însă de la predecesorii lor, sunt minunatele temple budiste și hinuiste, locuri admirate atât de localnici, cât și de turiștii care vin din toată lumea că să le viziteze.
Când am ajuns pe platoul unde se afla imensul templu, soarele trecuse deja cu două ore de miezul zilei. Lumina era filtrată de nori cumulus imenși care pluteau în albastrul cerului și dădeau o nuanță scenografică întregului ansamblu.
Șoferul ne-a pus trei ore la dispoziție pentru a vizita zona. Aici nu mai era așa de puțină lume cum fusese dimineața în Borobudur. Vizitatorii ajunseseră cu multe ore înainte și se plimbau leneș în jurul monumentelor. Acest sit arheologic este compus din mai multe temple separate, ceea ce îl făcea și mai spectaculos.
La intrare am fost întâmpinați de două tinere care, adresându-se în engleză, ne-au întrebat dacă dorim să ne fie ghid. Știind că nimic nu este gratis pe această lume, parcă m-am uitat puțin suspicios la ele. Una era înaltă și avea o fizionomie de model, având părul lăsat liber și părând foarte dezinvoltă. Cealaltă era mai micuță de statură, avea ochelari rotunzi, purta șalul tradițional islamic și părea ceva mai timidă. Amândouă aveau ochi sclipitori și ne arătau dintîi frumoși într-un zâmbet larg.
Cea scundă ne-a spus că ele sunt studente la universitatea de marketing din Jogjakarta și că fac un fel de practică ce le ajută să își îmbunătățească cunoștiintele de engleză, că sunt localnice și că nu ne costă nimic. Ar fi fost imposibil să refuzi așa o oferta frumoasă. Gândindu-mă retrospectiv, trebuie să le mulțumesc pentru răbdarea pe care au avut-o cu noi. Eu intrând în detalii, am întrebat ce reprezentau statuile, frescele și basoreliefurile, și am fost fericit când am descoperit că cele două tinere chiar erau foarte bine documentate. Ne-au povestit atât despre arhitectura monumentului, despre valoarea lui istorică, despre dinastiile și regii care au domnit acolo, cât și despre semnificația pe care acest templu a avut-o pentru religia hindusă.
Am șovăit când am întrebat tinerele musulmane ce reprezintă pentru ele hindusimul sau cum văd ele relația dintre hinduși și musulmani. Mi-au spus că tinerii din Indonezia sunt foarte deschiși lumii moderne, punându-se mai mult accent pe etică decât pe religie.
Am intrat cu ele în încăperile unde erau statuile zeităților. În unele încăperi era foarte întuneric și am avut norocul că ele aveau lanterne speciale ce ne-au făcut să descoperim basoreliefurile ascunse. Într-unul dintre temple, ne-au spus să avem grijă că pe o masă imensă din piatră, ce în religia creștină ar fi reprezentat un altar, sunt gândaci și să nu ne apropiem chiar foarte aproape de ea. Când s-au aprins lanternele telefoanelor chiar mișunau acei gândaci imenși care, speriați de lumină au încercat să se ascundă.
Nisyah, așa se numea însoțitoarea cea scundă, ne-a povestit că guvernul a reconstruit doar templele ale căror pietre originale se păstraseră în proporție de cel puțin 75%. Celelalte temple, ale căror pietre se pierduseră într-o proporție mai mare de 25%, nu au mai fost reconstruite, așa încât am văzut foarte multe monumente ale căror fundații se vedeau înșiruite trist unele după altele.
Cele 3 ore au trecut foarte repede. Din când în când a trebuit să fac pauze pentru a mă lasă fotografiat de către tinerii turiști indonezieni, atrași probabil de trăsăturile mele diferite. Am fost măgulit din nou de inocența și zambetele lor sincere.
Câteva detalii aflate de la Nisyah ar fi că, Prambanan este un templu hindus ce a fost construit în secolul al IX-lea.
Este inclus în Patrimoniul Mondial al Umanității, UNESCO, fiind cel mai mare templu hindus al Indonesiei și al doilea ca mărime din Sud-Estul Asiei. Arhitectura lui caracteristică hindusă ajunge la o elevație de 47 de metri.
Se presupune că a fost construit în jurul anului 850 de către regele Rakai, din dinastia Sanjaya, ca un răspuns adresat dinastiei budiste Sailendra, cea care a construit templul Borobudur, cât și templul Sewu, care se află la doar 800 m distanță de Prambanan. Este acceptată ideea că îl omagia pe zeul Shiva, a cărui statuie din camera centrală a templului ar fi fost modelată după înfățișarea regelui Balitung, ca o ilustrare a sinelui sau zeificat după moarte.
Întreagă suprafață a templului Prambanan era compusă din 240 de temple construite într-un aliniament perfect unul față de celălalt. Monument de cult, a servit ca și templu regal al regatului Mataram, unde de altfel ar fi avut loc cele mai multe evenimente de stat, ceremonii religioase cât și sacrificii rituale.
Declinul templului se presupune că ar fi început după anul 930, când curtea regală a fost mutată în provincia Java de Est. Una dintre cauzele transferului ar fi fost și erupția vulcanului Merapi, aflat la nord de Prambanan. La scurt timp după aceasta a început și deteriorarea lui.
Localnicii javanezi au știut dintotdeauna despre existența ruinelor înainte de a fi descoperit de europeni, dar îi uitaseră istoria și semnificația pe care o avusese în trecut astfel încât, de aici s-au născut diverse mituri și legende.
Prambanan a ajuns în atenția internațională de-abia în 1811, când în timpul scurtei ocupații britanice a Indiilor Orientale Olandeze, Colin MacKenzie, un inspector în slujba lui sir Thomas Stamford Raffles, a dat întâmplător peste ruine. Deși mai apoi Raffles a comandat o examinare amănunțită a templului, acesta a rămas pentru încă multă vreme neglijat.
Templul a avut cel mai mult de suferit datorită jafurilor. Localnicii au utilizat chiar fragmente din templu în scopuri domestice, pentru construirea temeliilor locuințelor, iar sculpturile și basoreliefurile ca și decorațiuni de grădina.
În 1918 olandezii au început reconstrucția campusului, iar restaurarea propriu-zisă doar după 1931.
Templul principal, Shiva a fost finalizat abia în 1953 sub președintele indonezian de atunci Sukarno. Din cauza faptului că o parte a fragmentelor originale a fost furată, restaurarea a fost îngreunată considerabil. Majoritatea structurilor nici măcar nu mai sunt vizibile, din ele rămânând doar fundațiile lor.
După ce am vizitat Prambanan, grupul nostru s-a îndreptat mergând pe jos în acel parc imens spre a un alt templu numit Sewu.
Nisayah ne-a povestit că de fapt, acest templu nu este hinduist, ci budist și ar fi fost construit de fapt de regii altei dinastii. Istoria se complica, stilurile păreau asemănătoare, dar însemnătatea lor era diferită.
Sewu este al doilea templu budist din Indonezia că mărime, Borobudur fiind cel mai mare. A fost construit până spre sfârșitul secolului al VIII-lea la, sfârșitul domniei lui Rakai Panangkaran și a fost finalizat în timpul domniei succesorului său, regele Indra. Numele templului în perioada când a fost construit, se presupune că a fost Manjusrigrha. Acesta a fost primul și cel mai mare templu budist din regiunea Câmpiei Prambananului, precedand cu peste 70 de ani construcția templul hinduist Prambanan și cu peste 37 de ani construcția templului budist Borobudur. Sewu, situat în inima regatului Mataram a servit că templu budist regal, în care ceremoniile religioase aveau loc în mod regulat.
Zona are multe situri arheologice împrăștiate la doar câțiva kilometri distanță, ceea ce sugerează că aceasta a servit că un important centru religios, politic și urban.
Iată câteva date din istoria actuală a templului. În februarie 2014, principalele atracții turistice din Yogyakarta și Java Centrală, inclusiv Borobudur, Prambanan și Ratu Boko, au fost închise vizitatorilor după ce au fost grav afectate de cenușa vulcanică de la erupția vulcanului Kelud din estul Javei, situat la aproximativ 200 de kilometri distantă. Cu patru ani înainte, Prambanan a fost scutit de cenușa vulcanică a erupției vulcanului Merapi din 2010, deoarece vântul a ajutat ca exploziile de lavă și cenușă să fie direcționate spre vest și au afectat doar templul din Borobudur.
În perioada 9–12 noiembrie 2019 a avut loc marea ceremonie sacră Abhiṣeka în interiorul ansamblul templului Prambanan. Acest ritual hindus, s-a desfășurat pentru prima dată după 1163 de ani de la fondarea templului Prambanan în 856. Ceremonia Abhiṣeka a fost menită să curețe, să sfințească și să purifice templul, ceea ce înseamnă că monumentul nu este doar un sit arheologic și turistic, ci a revenit la funcția inițială ca punct de desfășurare al activităților religioase hinduse. Minoritatea indiană indoneziană consideră că această ceremonie Abhiṣeka a marcat un punct de cotitură prin re-sacralizarea terenului templului și a restabilirii energiei spirituale a templului Prambanan.
La sfârșitul călătoriei noastre magice în timp i-am oferit Nisyahei niște bani pentru efortul ei de a ne împărtăși din secretele lumii demult apuse. Am fost recunoscători că a avut răbdarea și bunătatea să ne dezvăluie tainele celor două temple, Prambanan și Sewu. Am schimbat contacte de social media cu ea și uneori chiar ne scriem să aflăm noutăți.
Ne-am întors de la templu lui Sewu cu un shuttle-car ce ne-a purtat spre marea poartă de ieșire.
Șoferul nostru ne aștepta în afara mașinii fumând. A ambalat Toyota lui veche și am plecat spre oraș. Eram cam la 20 de kilometri de oraș, iar ziua se apropia de sfârșit. Lumea se întorcea acasă după o zi de lucru și traficul era foarte dens. Ne-a trebuit mai mult de o oră să intrăm în oraș, iar până la hotel am mai avut nevoie de o oră.
La recepția hotelului erau din nou cele două tinere frumoase, care mi-au urat bun venit. Am mers la mine în cameră, am făcut duș și am coborât să cinez. Am ales același restaurant Via Via ca și cu o zi înainte. Îmi plăcuse prea mult atmosfera de acolo. Mâncarea a fost la fel de bună, însă de această dată orchestra lipsea. Am ascultat graiurile frumoase ale celor de la mesele vecine.
Ziua a fost minunată, plină de frumsețe fizică și spirituală, iar eu eram foarte obosit. Imediat după cină, am mers la somn. Era ora 21.30. A doua zi aveam un nou zbor și trebuia să mă trezesc devreme. Nu cred că a fost nevoie să număr până la 5 că am și adormit…
M-am trezit la 5,40. După duș, mi-am luat bagajul și am coborât la recepție. Am mâncat un dejun tradițional și am băut o cafea. În holul hotelului mi-am luat rămas bun de la ei, m-au salutat toți cei prezenți, vreo 6 persoane, mama, tatăl, bunicii… A fost așa de frumos și aveam senzația că mă despart de cineva foarte apropiat. Mi-au spus că dacă mă voi reîntoarce vreodată, ei mă vor găzdui bucuroși.
Mi-au trebuit șapte minute ca să ajung pe jos la stația de autobuz. La scurt timp a venit și autobuzul B3, cel ce trebuia să mă ducă direct la aeroport. Urma să plătesc în autobuz, așa cum era obiceiul acolo. Biletul costa 3500 rupii, iar eu aveam o bancnotă de 50.000. Tânărul ce vindea biletele nu avea însă bani că să îmi dea restul. Mi-a spus că pot intra în autobuz și că la aeroport voi putea schimba. M-am căutat în buzunarele pantalonilor în speranța că voi găsi ceva monede pierdute, dar nu am găsit suficienți bani, având doar 1500 rupii. În acel moment un alt tânăr, ce se afla așezat lângă mine mi-a spus că se oferă el să îmi plătească biletul. Am încercat să îl refuz politicos, dar până să termin frază el și plătise. Am avut atunci o stare de bine, de meditație interioară și de pace. Mi-am dat seama că probabil în Europa nici o persoană nu s-ar fi oferit să plătească biletul de autobuz alteia. Mă impresionase foarte plăcut, conștientizam că filosofia de viață a asiaticilor este mult diferită de a noastră. În călătoriile mele întâlnisem și alte exemple de oameni buni și frumoși, iar acest tânăr mi-a confirmat încă o dată că indiferent de religie sau culoare, omenirea încearcă prin micile ei gesturi să fie bună.
Tânărul mi-a spus atunci că este student, că se îndrepta spre universitate, că este din Yogyakarta și că orașul este unul dintre cele mai mari centre universitare ale Indoneziei. Mi-a mai spus că se numește Rian Adriansyah. Numele mi-a fost ușor de reținut pentru că fiul cel mare al surorii mele se numește Ryan, iar eu sunt Adrian, fără “syah”. Ne-am contactat pe instagram. El a coborât la o stație cu mult înaintea mea și nu am mai apucat să îi înapoiez banii. Cred însă, că nici nu i-ar fi dorit înapoi. A făcut doar un gest frumos.
Călătoria cu autobuzul a durat 40 de minute. Aeroportul era foarte plin. Am făcut check-in-ul pentru zborul spre Jakarta. Nu a trebuit să las bagajul căci rucsacul meu nu era mare, dar am primit un bilet de avion din hârtie. M-am așezat pe o bancă și am urmărit spectacolul oamenilor care veneau și plecau. Mi-am dat seama că de fapt ajunsesem mult prea devreme.
Eram foarte liniștit. Știam că urma să zbor cu Citylink. Dintr-o dată mi-a venit în minte întrebarea al cărei răspuns nici măcar nu doream să-l aflu: “Oare cărei țări îi aparține această companie aeriană?”
