Manila, istoria a fost nedreaptă cu capitala Filipinelor.
Bogăție, sărăcie si claxoane de jeepney.
Bagajele soseau încet pe banda rulantă, ieșind de undeva din măruntaiele aeroportului. Pasagerii nerăbdători stăteau lipiți unul de altul într-o grămadă mișcătoare. Priveam de undeva din spate, pe deasupra filipinezilor mici de statură, concentrându-mă să văd venirea rucsacului meu. Pe lângă trolley, genți, cărucioare pentru copii și sacoșe, ieșeau cutii enorme cu televizoare. Am presupus că în Filipine, acestea costau foarte mult și de aceea era mai convenabil să fie importate. Bărbații scunzi se opinteau să le descarce de pe caruselul mișcător ca apoi, cu ele așezate pe cărucioare, să se îndrepte spre vamă.
Era ora două noaptea, avionul plecase cu o ora întârziere din Brunei, ceea ce ne-a făcut să aterizăm târziu în Manila. La ghișeul de emigrari, o tânără frumoasă, după ce mi-a pus ștampila pe pașaport, mi-a urat zâmbind ‘Welcome to Phillipines!’. Mă emoționez de fiecare dată când sunt întâmpinat prietenește la sosirea într-o nouă țară. Am ieșit fără complicații din zona de sosiri, nemaitrebuind să opresc la vamă. La biroul de informații am întrebat de unde să iau un taxi, apoi m-am îndreptat spre peronul din fața aeroportului.
La ora 4 dimineața am ajuns la hotel. Eram obosit din cauza zborului și a lipsei orelor de somn. La recepție am fost întâmpinat de doi tineri extrem de politicoși. Am primit o cameră foarte frumoasă cu ferestre panoramice pe două laturi. Balconul dădea în direcția unde am presupus că s-ar afla oceanul, care din cauza distanței nu se vedea. Orașul încă dormea. Ar fi trebuit să dorm și eu. Am tras draperiile de la ferestre și de la ușa de la balcon ca să fac întuneric. M-am așezat pe pat, dar din cauza oboselii și a adrenalinei nu am reușit să adorm. Pe la cinci dimineața au început cocoșii să cânte. Mi se părea nefiresc ca într-un oraș cu o populație estimată la peste douăsprezece milioane de locuitori să aud cântecul cocoșilor care vesteau începutul zilei.
Nereușind să adorm, pe la orele 6.30 am coborât ca să iau micul dejun. Acesta a fost compus dintr-un ou-ochi, un cârnăcior mic și o felie de pâine de tost. De băut aveam la alegere între ceai sau cafea ness la plic. Dejunul mi s-a părut foarte sărac. Mi s-a spus că dacă doresc mai multă mâncare pot comanda contra cost. Am hotărât să merg în oraș, iar dacă îmi va fi foame voi cumpăra ceva de acolo.
Era aproape 7 dimineața și lumina se chinuia să se desprindă dintr-o pâclă de smog. Aerul era foarte greu respirabil. Strada era înțesată de mijloace de transport, unele chiar necunoscute mie: automobile, jeepney, triciclete cu motor, pedicab, biciclete, motociclete, căruțe și te miri ce alte mașinării. Ca să întru puțin în detalii voi spune că jeepney mi s-a părut cel mai popular mijloc de transport din Manila. Cred că orice turist ar trebui să încerece măcar o dată experiența de a călători cu un jeepney. Aceste automobile sunt de fapt jeepurile lăsate de americani în urma celui de-al Doilea Război Mondial, fiind mai apoi transformate prin adăugarea în zona din spate a unor banchete asemănătoare cu cele ale unui autobuz, în așa fel încât să poată adăpostii mai mulți pasageri. Pedicab-urile seamănă cu niște triciclete sau motociclete cu ataș, dar cu tracțiune umană fiind propulsate pe principiul bicicletei. Nu sunt folosite neapărat în scop de agrement așa cum le vedem la noi prin unele locuri turistice.
Orașul ce mi se desfășura înaintea ochilor era dezolant. Am înaintat cu grijă pe trotuarul spart. Aveam impresia că încă nu se luminase de ziuă sau poate era doar foarte înnourat. Strada era străjuită de case joase și printre ele erau construite blocuri imense. Intentionasem să merg spre zona comercială. Totul părea a fi o mahala imensă. Unele clădiri trăiseră vremuri mai bune, ascunzand o frumusețe de mult apusă. Palatele art-nouveau și art deco se interferau cu clădiri cu fațade din sticlă și cărămidă scorojită. După ce am traversat o interesectie aglomerată unde era cât pe ce să fiu călcat de un jeepney am descoperit la parterul unui hotel o cafenea Starbucks. Portarul mi-a deschis politicos ușa. Trăiam din nou senzația că mă aflam într-un clișeu de film. M-am întrebat, dacă aș fi fost de o altă culoare, sau dacă eram localnic oare mi s-ar fi deschis la fel ușa? Cafeneaua era pe jumătate plină și am presupus că toți erau turiști. Mi-am luat o cafea large și un cheese-cake. Îmi era foame și am profitat de faptul că aveam internet. Mi-am verificat mesajele și am controlat timpul probabil. Am încercat să stau cât mai mult acolo ca să profit de internetul gratis ce mi se oferea.
La ieșirea din cafenea, pe stradă, așezat pe un carton se afla un copil ce părea a se fi născut de puțin timp. Era complet dezbrăcat și doarmea. Lângă el stătea o femeie foarte tânăra care am presupus că este mama lui. Imaginea m-a întristat foarte tare. Nu mai văzusem niciodată așa de multă sărăcie.
Eram așa de obosit încât am hotărât să mă reîntorc la hotel ca să mă odihnesc. Am trecut pe lângă blocuri care aveau la parter un fel de cutii din plasă de sârmă cu ramă metalică. În acestea se aflau câini care am presupus erau ținuți acolo la îngrășat. Localnicii mâncau carne de câine și nici măcar nu mi-a venit în minte să îi condamn pentru acest fapt. Când vezi atâta sărăcie, când vezi copii trăind pe stradă, nu cred că poți judeca pe nimeni. Aveam sentimente contradictorii, îmi părea rău de oameni, îmi pare rău de câini.
La hotel am fost salutat din nou extrem de politicos. Am întrebat dacă pot primi o hartă a orașului și mi s-a oferit una contra cost. La fiecare întrebare pusă de mine răspunsurile erau întregite cu un “yes, sir” sau “no, sir”. Cred că dominația americană fusese așa de aspră încât aceștia ajunseseră să utilizeze cuvantul “sir” ca tic verbal. Mi se părea că le conferea un aer de inferioritate în momentul în care îl foloseau. Amabilitatea recepționerilor aducea a slugărnicie. Am evitat să le spun că nu este necesar să-mi spună de fiecare dată “Sir” considerând că poate în acest fel i-aș umili. Le-am mulțumit și după ce amândoi mi-au urat la unison “Have a nice day, sir!” am luat liftul și am urcat la mine în cameră.
Foarte obosit și oarecum tulburat de experiența matinală am adormit aproape instantaneu. M-am trezit când afară era deja întuneric. Îmi era foame. Am ieșit pe balcon; luminile orașului sclipeau frumos și o briză caldă a intrat în cameră. În fața mea nu foarte departe, se afla un zgârie-nori în construcție. Am presupus că în foarte scurt timp toată zona va fi ocupată de clădiri cu foarte multe etaje. Vecinătatea cu centrul o făcea mult prea atractivă pentru dezvoltatorii imobiliari.
Am coborât cu intenția de a găsi un restaurant unde puteam să iau cina.
În întunericul serii, orașul părea puțin mai agreabil. Am trecut pe lângă cuștile unde cei doi câini dormeau chinuit, apoi m-am îndreptat spre zona unde erau restaurantele. Am găsit un local destul de modest dar foarte animat cu mesele așezate pe trotuar. M-am apropiat de un cuplu de turiști ce am presupus că erau germani și cerându-mi scuze că îi deranjez i-am întrebat cum li se părea mâncarea. Mi-au răspuns că este destul de bună. M-am așezat și eu la o masă liberă apoi am comandat. Îmi învățasem lecția și am cerut să nu fie foarte condimentat. Am comandat și o bere care a venit cam caldă dar m-am bucurat de ea și așa. După ce am terminat cina m-am îndreptat din nou spre casă. Voiam să merg să dorm, să mă odihnesc, să fiu pregătit a două zi pentru a vizita orașul vechi. Citisem că în timpul ocupației spaniole orașul se dezvoltase superb și că voi descoperi niște monumente arhitectonice coloniale memorabile.
Să prezint puțin Manila pentru cei care nu-i cunosc bine istoria.
Orașul este capitala și cel de-al doilea oraș ca mărime din Filipine. Cel mai mare oraș ca număr de locuitori este Quezon City, acesta aflându-se în zona metropolitată a Manilei cu care se învecinează. Etimologic numele vine de la may-nilà, ceea ce ar însemna în sanscrită locul unde se găsește planta de indigo. Nu este consemnat istoric că aici s-ar fi prelucrat această plantă pentru obținerea culorii.
Despre oraș sunt prea puține informații din perioada lui timpurie. În documente chinezești se menționează că împărații Chinei au făcut comerț cu căpeteniile din zona golfului Manilei care au fost numiți chiar și cu titlul de rege.
În secolul al XIII-lea orașul este fortificat și este influențat de cultura continentală indiană. După 1485 intră în zona de influență a sultanatului Bruneiului. Acesta cucerește orașul, și Manila, devine un sultanat vasal Bruneiului. Populația trece de la hinduism la religia musulmană, puternic influențată și de comercianții arabi care făceau comerț în zona Indoneziei și a Filipinelor.
La 24 iunie 1571, conchistadorul Miguel López de Legazpi a ajuns la Manila și l-a declarat teritoriu al Noii Spanii (Mexic), înființând un consiliu orășenesc în ceea ce este acum districtul Intramuros. El a profitat de un conflict teritorial intern pentru a justifica expulzarea sau convertirea coloniștilor musulmani bruneieni care au susținut vasalii lor din Manila. Spaniolii au făcut din Manila, capitala Indiilor de Est Spaniole și a Filipinei, pe care imperiul lor o va controla în următoarele trei secole.
Ascensiunea Manilei s-a datorat interconectării pentru prima dată în istoria lumii a emisferelor și a continentelor într-o rețea comercială internațională. Aceasta făcând din Manila, alături de Mexico City și Madrid, primul sistem de orașe globale din lume ( Global Cities), precedând cu sute de ani ascensiunea orașelor moderne din clasa Alpha ++ precum New York sau Londra ca centre financiare internaționale.
Voi folosi un text de pe wikipedia, versiunea engleză, pentru a explica în mod mai simplu complexitatea și gradul de cosmopolitanism la care ajunsese orașul în perioada dominației spaniole. Un misionar spaniol din anii 1600, pe nume Fray Juan de Cobo, a fost atât de uimit de comerțul multiplu, de complexitatea culturală și de diversitatea etnică din Manila, încât a scris următoarele cuvinte fraților săi din Mexic:
“Diversitatea oamenilor de aici este imensă, încât ar dura la nesfârșit să diferențiez țările și popoarele de unde provin, fără însă a reuși . Există castilieni din toate provinciile. Există portughezi și italieni, olandezi, greci, persoane din insulele Canare, indieni și mexicani. Există sclavi din Africa aduși de spanioli [Prin America], și alții aduși de portughezi [Prin India]. Există un maur african cu turbanul său aici. Există javanezi din Java, japonezi și bengalezi din Bengal. Printre toți acești oameni se numără chinezii ai căror număr este inestimabil și care luați la un loc ii depășesc pe toți ceilalți. Din China sunt popoare atât de diferite între ele și din provincii la fel de îndepărtate, precum Italia este de Spania. În cele din urmă, dintre mestizii, oamenii de rasă mixtă de aici, nici măcar nu pot scrie pentru că în Manila nu există nici o limită la combinațiile de popoare cu popoare. Acesta este zumzetul orașului. “
Spania a cedat Manila Statelor Unite după bătălia din 1898. Prima Republică Filipină a luptat împotriva americanilor pentru controlul orașului, dar americanii au învins, l-au capturat pe președintele Emilio Aguinaldo, care a declarat loialitate față de Statele Unite la 1 aprilie 1901.
Sub controlul american, orașul a început să se adapteze la nevoile moderne. Planul Burnham a inclus dezvoltarea unui sistem rutier, utilizarea căilor navigabile pentru transport și înfrumusețarea Manilei prin construirea de parcuri, căi de acces și clădiri administrative noi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii au părăsit orasul și au declarat Manila “Oraș Liber” în speranța că acesta va fi cruțat de atacul japonez. Din păcate acestă declarație nu a salvat-o și japonezii au bombardat-o, iar în 2 ianuarie 1942 au intrat în oraș. Această perioadă este numită “Genocidul din Manila”.
În 1945 americanii au recucerit orașul. în timpul bătăliei de la Manila dintre americani și japonezi (3 februarie 1945–3 martie 1945) s-a desfășurat “Masacrul din Manila” care a implicat atrocități comise împotriva civililor filipinezi de către trupele japoneze. Numărul total de civili care au fost uciși în timpul bătăliei de la Manila a fost de aproximativ 100.000. Masacrul a fost una dintre crimele majore de război comise de armata imperială japoneză.
După război a început reconstrucția orașului. Au fost construite clădiri precum Primăria orașului Manila, clădirea legislativă (acum Muzeul Național de Arte Plastice) și oficiul poștal din Manila. În ansamblu orașul este compus din clădiri înalte, zgârie-nori, care interferează cu zone sărace de tip favelas asemănătoare celor din America de Sud.
A doua zi dimineața am plecat să vizitez Intramuros, cartierul unde fusese orașul colonial spaniol. Acesta a fost fondat în 12 Iunie 1571 și are o populație de aproximativ 6000 de locuitori. Zidurile fostei fortificații încă se păstrează și arată destul de impunător. La exteriorul Intramuros se află un teren de golf foarte bine întreținut, iar iarba verde contrastează plăcut cu zidul cenușiu. Filipine este o țară ce se confruntă cu multe cutremure și din această cauză majoritatea clădirilor originale au fost reconstruite. Chiar și stilul arhitectural se numește barocul de cutremur. Acesta s-a dezvoltat concomitent cu barocul din alte regiuni ale lumii doar că aici s-a încercat consolidarea structurii de rezistentă a clădirilor. Majoritatea exemplelor se regăsesc la arhitectura religioasă, unde campanilele bisericilor au fost construite în lateralul navei sau chiar la o mică distanță de aceasta, astfel încât în cazul în care ar fi fost afectate de cutremur să nu se prăbușească pe biserica învecinată. Clădirile au fost construite cu o înălțime mai redusă și au fost prevăzute cu contraforți masivi de susținere.
Intramuros a servit ca sediu al guvernului Căpităniei Generale a Filipinelor, un teritoriu component al Imperiului Spaniol, găzduind guvernatorul general al coloniei de la fondarea sa în 1571 până în 1865 și Real Audiencia din Manila până la sfârșitul stăpânirii spaniole în timpul Revoluției Filipineze din 1898.
A fost, de asemenea, considerat centrul religios și educațional al Indiilor de Est Spaniole. Campusurile originale ale Universității Santo Tomas, cea mai veche universitate din Asia și Ateneo de Manila, se aflau în Intramuros înainte de a fi transferate în 1927 și, respectiv, în 1932. Astăzi zona conține campusurile principale ale Universității din orașul Manila, Colegio de San Juan de Letran, Universitatea Mapúa, Colegii de formare nautică din Filipine, Colegio de Santa Rosa și Liceul din Manila. Intramuros era, de asemenea, un centru economic; portul său în ceea ce este acum Plaza Mexico a fost centrul asiatic al comerțului cu galioane din Manila, transportând mărfuri către și dinspre Acapulco în Mexic.
Senzația pe care am avut-o a fost aceea de tristețe. Copii mici hoinăreau pe străzi, pisici vagaboande erau peste tot. Murdărie multă, străzi sparte și cabluri atârnate pe stâlpii ce păreau să se prăbușească din cauza greutății lor. Câteva clădiri importante aveau fațadele renovate dar majoritatea așteptau zile mai bune. Plimbându-mă pe stărzile înguste am ajuns la catedrala din Manila, clădire a cărei primă edificare a început în 1571 și a fost declarată catedrală prin bula papală din 1579. Ultima reconstrucție a survenit în 1953, pe locul pe care au stat de-a lungul timpului alte 7 catedrale, unele distruse de cutremur, altele din cauza războaielor. Aceasta din urmă, a fost renovată începând cu anul 2012 și a fost redeschisă în 2014. Catedrala a primit trei vizite apostolice de la Papa Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc. La 27 aprilie 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a emis o bulă papală, Quod Ipsum, desemnând catedrala drept bazilică minoră prin propriul său Motu Proprio. Interiorul este foare frumos decorat și este un loc minuat pentru reculegere.
După ce am vizitat Intramuros, m-am îndreptat pe jos spre hotel. Se apropia seara. La un moment dat, am remarcat o clădire imensă amplasată chiar pe faleză cu vedere spre ocean. Am văzut steaguri mari americane și am dedus că este Ambasada Statelor Unite. Aerul era irespirabil din cauza poluării intense, miros de pește stricat, mâncare și a miros îmbâcsit de străzi ce nu au fost spălate vreodată. Foarte multe persoane urinau direct pe stradă. Mă gândeam că Ambasada avea o deschidere panoramică superbă spre marea Chinei de Sud, dar ce păcat că nu puteau deschide geamurile pentru a beneficia de o briza plăcută.
Peste tot sunt bodyguarzi, portari, persoane angajate cu scopul de a oferi securitate unor clădiri, restaurante, instituții, etc… Mi s-a părut nefiresc de cât de multă lume lucrează în acest domeniu. M-am întrebat dacă aceste persoane păzesc lumea bogată de cea săracă? Era societatea în pragul unei revolte? Am presupus că cea mai răspândită meserie din această țară este cea de gardian.
Am ajuns la un parc cu iarba arsă de soare și copaci puțini. În mijlocul lui se afla un monument. Pe lateralele parcului se găseau două clădiri impozante, construite în stil neoclasic ce fuseseră de curând renovate. Am dedus că trebuie să fi fost două muzee.
Nu departe, se zărea o grădină orientală unde, dacă voiai să o vizitezi, trebuia să treci printr-un filtru de securitate. Am avut intenția să o fac, dar când mi-au cerut să le dau datele din pașaport și să semnez, mi s-a părut prea mult și am refuzat să intru.
Străzile devenau mai înguste și asta m-a făcut să îmi dau seama că mă apropiam de hotelul meu. Pe stradă, probabil din cauza subnutritiei, doi pui de pisică cred că își dădeau obștescul sfârșit. Nici nu știai unde să îți împarți compasiunea.
Înainte de a intra în hotel, am cumpărat de la magazinul învecinat niște fulgi de ovăz cu aromă de vanilie. I-am preparat turnând peste ei niște apă fierbinte. Obosit după o zi plină, am mers la somn.
Ziua următoare după dejun am hotărât să îmi duc hainele la o spălătorie. Am coborât din hotel și am luat-o pe o stradă unde m-a purtat google maps. Orașul era foarte agitat iar toate mijloacele de transport cred că erau deja puse în funcțiune și cam toate claxonau în același timp. Vremea era plăcută cu temperatura undeva la 27ºC și nu era foarte umed.
Am văzut foarte mulți cocoși, unii legați de picior cu sfoară, alții erau în cuști improvizate. Unele cuști erau agățate la ferestrele caselor, altele așezate pe pământ în față lor. Toți cocoșii erau cu creasta tăiată. Nu mi-am dat seama care este motivul pentru care erau mutilați, poate pentru ca să nu se bată între ei sau poate erau folosiți la lupte.
Ajuns la spălătorie, am așteptat să îmi vină rândul. Locul era curat și totul era vopsit cu var alb. Câteva femei stăteau pe scaune și așteptau să li se termine programul de spălat. Când mi-a venit rândul am vrut să plătesc la doamna ce avea rol de casieră. Aceasta mi-a spus în engleză că “trebuie să ai de acasă detergentul, Sir”. Așa că am plecat spre magazinul pe care mi l-a recomandat ea. Ajuns acolo, după ce am fost controlat ca nu cumva să am probabil ceva dubios la mine, am intrat și m-am îndreptat spre raionul cu detergenți. Magazinul era mare și bine aprovizionat dar și acesta avea o atmosfera tristă. Aducea cu magazinele universale din perioada comunistă sau imediat post decembristă. Am cumpărat o punguță de 100 de grame de detergent și m-am reîntors la spălătorie. Nu a mai trebuit să aștept pentru că se eliberase un loc; după ce am pus detergentul și moneda în mașina de spălat m-am așezat pe unul dintre scaunele ce dădeau impresia de mini-sală de cinematograf și am așteptat. Deasupra mașinilor de spălat, așezate pe două rânduri una peste alta, era scrisă cu litere mari parola de internet. M-am uitat în jurul meu și abia atunci am realizat că eram singurul bărbat de acolo fiind înconjurat de femei, filipineze casnice care își spălau rufele. Lumea e frumoasă în general și aceste doamne erau cumva sfioase și afișau toate un zâmbet plăcut. Când am terminat mi-am luat lucrurile deja uscate și am plecat.
Mi-am lăsat hainele la hotel apoi am hotărât să merg să vizitez Muzeul de Istorie. Acesta era amplasat într-una dintre cele două clădiri frumos renovate în stil neo-classic. Am urcat treptele, am așteptat să întru și când la al doilea filtru de securitate mi-au spus că trebuie să îmi las rucsacul la ei am hotărât că nu mai vreau să vizitez muzeul. Era frustrant. Aveam cu mine un rucsac dintr-un material subțire de fâș pe care dacă îl împachetam puteam să-l pun într-unul dintre buznarele de pe laterala pantalonilor. În rucsac aveam un portofel destul de mare, telefonul și pașaportul. Nu mi-aș fi dorit să merg două ore prin muzeu cu toate astea în mână. Regulile lor de securitate mi se păreau foarte ciudate. Am ieșit și m-am dus la “restaurantul american” pentru că se apropia ora prânzului. Singurul lucru ce deosebea acest McDonald’s de oricare alt restaurnt din lume era că aici mirosea rău. Nu știu dacă eram singura persoană care sesizase disconfortul.
Plătisem camera de hotel până a două zi deși urma să părăsesc hotelul imediat după miezul nopții. Am hotărât că e mai bine să beneficiez de cameră pe tot parcursul zilei, astfel încât dacă m-aș fi simțit obosit aș fi avut un loc unde aș fi putut să mă odihnesc.
Spre seară am plecat să vizitez Makati City, un oraș foarte urbanizat component al metropolei Manilei. Cum distanța nu era foarte mare, am hotărât să merg pe jos în acest fel aș fi putut vedea cât mai mult din oraș. Călăuzit de harta aflată înaintea ochilor, în jumătate de oră am ajuns acolo. Am trecut prin niște zone foarte sărace. Barăcile erau construite din ce păreau a fi resturi de carton, lemn și alte materiale. Unele dintre ele erau etajate și nu îmi puteam imagina datorită căror legi fizice mai stăteau încă în picioare. Nici nu m-aș fi mirat ca în urma unui cutremur, acestea vor fi toate prăbușite la pământ. Deși sărăcia era mare, viața părea să își continue destinul mai departe. Zona era foarte animată de femei și copiii lor ce se jucau pe stradă. Chiar am văzut pe o casă un afiș cu textul “închiriez cameră unei fete cuminți”. Părea aprape hilar dacă ai fi văzut “locuința” unde era amplasată camera. Unele persone erau vesele, altele erau triste. Îmi făcea impresia că în acest cartier totul este de vânzare.
Am încercat să grăbesc pasul gândindu-mă că asemeni unei favele braziliene, poate și aici aș fi fost în pericol. Când am întrezărit primele clădiri din zona Makati am fost întâmpinat de o surpriză plăcută. În fața mea se afla luxosul restaurant și club Buddha Bar, loc ce îmi era foarte drag, datorită muzicii chillout pe care o ascult destul de des.
Makati City este centrul financiar al Filipinelor și are cea mai mare concentrație de corporații multinaționale și locale din țară. Principalele bănci, afaceri, magazine universale, precum și ambasadele străine își au sediul în Makati. Orașul este cunoscut pentru că este un important centru cultural și de divertisment în Metro Manila și are o populație în jur de 600.000 de mii de locuitori.
Clădirile erau impresionante, orașul arăta ca un centru financiar internațional, cu zgârie nori cu fațade curate din sticlă. Am întrebat portarul unui zgârie-nori dacă exită un loc unde aș putea merge, ca să văd orașul de sus și el mi-a indicat clubul panoramic “Antidote” din hotelul “I’m”. Ajuns acolo, după ce am trecut de controlul de securitate, am luat liftul și am urcat până la ultimul etaj. Localul părea minunat. O muzică plăcută te întâmpina încă de la intrare. La recepție, două tinere extrem de frumoase mi-au zâmbit. Fiind amplasat la ultimul nivel al unui zgârie nori, o briza plăcută împrospăta atmosfera. Am mers pe terasă și am comandat o bere. Am observat mulți bărbați europeni care, neîntâmplator, erau acompaniați de tinere filipineze extrem de atrăgătoare. După ce am terminat berea am făcut înconjurul de 360 de grade al terasei, am făcut câteva fotografii, apoi am luat liftul și am coborât. La nivelul pământului era o altă lume, o altă societate și un miros mult mai puțin plăcut decât cel de la nivelul norilor.
Reîntors la hotel, am mâncat cei doi hot-dog ce mă așteptau în frigider și am băut ultima bere. Mi-am făcut bagajul, apoi m-am întins pe pat ca să mă odihnesc puțin căci mai aveam încă o oră la dispoziție. La miezul nopții mi-am comandat un Grab, acesta este un fel de Uber local, foarte popular în Filipine. La plecare mi-am luat rămas bun de la cei doi repeționerii politicoși care mi-au urat: “Have a good flight, Sir!”
Aeroportul era nou și părea foarte modern. A trebuit să trec prin mai multe controale de securitate. Părea un loc foarte sigur. Îmi făcea impresia că în această țară este mult mai dificil să ieși decât să intrii. Urmatorul zbor era cu Air Asia spre Seoul în South Korea. Pe ecranul mare scria că zborul avea deja o oră întârziere. Erau orele două noaptea. M-am așezat confortabil în fotoliu și am așteptat …
