Jakarta, Indonesia
Orașul contrastelor și al traficului infernal
Zborul fusese destul de scurt și aterizasem cu bine în Jakarta. Călătorisem din orașul Jogjakarta, capitala provinciei Java Centrală. Avionul nu aterizase pe aeroportul principal al orașului, ci pe vechiul aeroport rămas secundar, acum fiind folosit pentru zborurile domestice și care părea cam trist și neîngrijit.
Hotelul meu era situat în zona centrală a orașului. Aș fi putut lua un taxi, care m-ar fi costat ceva mai mult, de la 200.000 rupii în sus, sau aș fi putut merge pe jos 15 minute până la cea mai apropiată stație de autobuz. Citisem pe niște bloguri de călătorie, că taximetriștii încercau să profite cât mai mult de naivitatea turiștilor, așa că hotărâsem să iau autobuzul. Când am ieșit afară din aeroport mi-am dat seama de faptul că aeroportul era cumva înconjurat de oraș. De aceea am hotărât să merg pe jos până la stația de autobuz. A fost o plimbare pe străzi pline de lume, copii în uniformă ce se întorceau de la școală, trecând printre piețe și restaurante volante.
Mi-a fost ușor să recunosc stația în intersecția aglomerată, după platformele specifice înalte. Am cumpărat biletul pe peron și a costat 3500 rupii. Autobuzul era lung și avea burduf. Mi se păruse interesant că era împărțit în două părți distincte, partea din față unde am intrat și eu era destinată femeilor. Când m-am văzut înconjurat de femei, mi-am dat seama că de fapt greșisem compartimentul. Țara este musulmană și destul de conservatoare și mi-am zis că poate e mai bine să merg spre spatele autobuzului. Am trecut de burduf și am ajuns la segmetul rezervat bărbaților. Este interesant că aici erau și câteva femei care probabil nu luau în considerare legile prestabilite sau care probabil, cum ar fi considerat unii bărbați, doreau să provoace. Îmi făcea impresia că eram ca într-un autobuz-apartheid cu reguli stricte, aici diferențierea fiind făcută de sexul persoanei nu de culoarea ei. După căldura obositoare de afară, aerul condiționat din autobuz mi-a dat o stare de prospețime.
Aterizasem de o oră și Jakarta părea deja o dezamăgire. Aveam impresia că totul este stresant, haotic și că totul se mișcă. Părea că nu puteai să îți liniștești ochii, că totul înaintea lor era într-o continuă mișcare și într-un continuu trafic intens.
Jakarta este un oraș imens cu o populație, de peste zece milioane de locuitori și care are a doua cea mai aglomerată zona metropolitană din lume după Tokyo, cu peste treizeci de milioane de locuitori și cu o densitate foarte mare. Orașul mai este numit de către localnici și “Big Durian”, după fructul lor national și probabil făcând aluzie la numele orașului New York, “Big Apple”. A fost fondat în secolul al IV-lea, iar în perioada colonială a fost denumit Batavia, capitala Indiilor Olandeze de Est. Este supus unor provocări imense, una dintre ele este supra-aglomerarea foarte rapidă, ceea ce duce la congestionarea traficului și la poluare, a doua provocare reprezentând-o scufundarea naturală. Jakarta este situată pe malul Mării Javei, și se scufundă câte 17cm anual, fapt care corelat cu creșterea nivelului mării duce la pericolul eminent de inundare. Anul trecut președintele Indoneziei a propus mutarea capitalei pe insula Borneo.
Autobuzul m-a purtat până la piața Merdeka, ceea ce în limba lor însemnă Piața Libertății. Acolo se află și Monumentul Național, o construcție gigantică ce aduce cu obeliscul din Washington. Acesta are în vârf o făclie și un fel de terasă imensă de unde se poate vedea panorama asupra orașului. Hotelul meu, Ibis Budget era la 5 minute de mers pe jos de Piața Libertății. L-am ales datorită proximității de centru cât și a faptului că avea o sală de fitness. Hotelul era destul de drăguț și am fost cazat la unul din etajele superioare. Camera era micuță și modern mobilată.
Peste tot în oraș erau controale de securitate; la intrarea în magazine, muzee, hoteluri. Se pare că o mare parte din populație își căștiga pâinea în acest mod.
Orașul nu părea a fi un loc ce iți oferă foarte multe de văzut. Poate că ar trebui să îmi avizez cititorul că Jakarta nu mi-a lăsat o impresie foarte bună. Povestea nu va fi una dintre acelea unde prezint numai lucruri frumoase, despre monumente superbe și întâmplări de neuitat. Este posibil că și așteptările mele să fi fost mult prea mari. Deși am descoperit și obiective demne de admirație, probabil așteptasem să găsesc altceva, un oraș cu un trecut colonial foarte bogat, cu clădiri istorice de neprețuit și temple mărețe…
După ce mi-am lăsat bagajele și am făcut repede un duș, am ieșit să vizitez orașul. Aveam la dispoziție doar ziua respectivă și a doua zi până seara târziu, când trebuia să iau avionul spre Brunei. Am ajuns în piața Merdeka după ce am trecut pe lângă Muzeul Național al Indoneziei, o clădire foarte frumoasă construită în stil neoclasic. Am evitat să intru pentru că nu aveam foarte mult timp la dispoziție. Pe lateral se vedea parcul imens cu Monumentul Național și între noi traficul intens.
În Jakarta ca și în alte orașe, transportul în comun se plătește ori cu cardul de călătorie, de pe care la fiecare călătorie se iau bani în valoarea echivalentă unui bilet, ori plătești în autobuz o singura călătorie care costa 3500 rupii. Când am ajuns în stație a și venit autobuzul care urma să mă ducă spre piața Batavia, din cartierul vechi al orașului numit de localnici și Kota Tua (orașul vechi). Am urcat pe peron și acolo mi s-a spus că trebuie să cumpăr un card în valoare de 40.000 rupii conținând 12 călătorii. Am vrut să plătesc doar un bilet dar se pare că tipul a vrut să profite de naivitatea mea și mi-a spus că trebuie să cumpăr neapărat cardul. I-am zis că eu am nevoie doar de o călătorie nu de doisprezece. O tânără s-a oferit să îmi plătească ea cu cardul ei dar am refuzat politicos. Unele persoane sunt foarte drăguțe altele se pare că nu. Am ieșit de acolo. Știam că nu e corect să îmi ceara să cumpăr un card. Mi-am zis că voi merge pe jos. Probabil că a fost o idee buna. Am văzut marele bulevard și clădirile construite de-a lungul lui. Nu m-a impresionat nimic. Printre case destul de urâte și imobile cu câte un nivel sau două se aflau blocuri noi și moderne cu multe etaje.
Piața Batavia fusese locul unde coloniștii olandezi aleseseră să își construiască primăria. Aceasta era una dintre puținele clădiri care își păstrează arhitectura originală. Era o construcție destul de frumoasa, ce aducea cu arhitectura unui palat european. Fosta primărie găzduia acum Muzeul de Istorie al Jakartei. Începând cu secolul al XVII-lea, orașul fusese capitala Indiilor Olandeze de Est și reprezentase centrul comerțului asiatic cu mirodenii.
Piața era foarte aglomerată, acesta fiind locul unde turiștii și localnicii își dădeau întâlnire. Un tip cu inițiativă își deschisese o mică afacere prin închiriatul de biciclete. Părea că lumea nu mai văzuse o bicicleta până atunci, așa că afacerea părea foarte profitabilă. Din păcate așa de multe biciclete se învârteau nervoase în jurul meu, încât am preferat să ies cât mai repede din piața. Niște tineri localnici m-au rugat să fac o fotografie cu ei. M-am lăsat fotografiat, probabil voi fi cândva faimos în Asia. Câteva fete ceva mai departe făceau niște selfie-uri în poziții lascive pe o mașina roșie de epocă.
În drum spre casă am dat peste o piață ambulantă. Am cumpărat un mango. Vânzătorul mi-a tăiat fructul în bucăți. Când l-am gustat era foarte acru încât nu se putea mânca. Nu era coapt deloc dar cum eu nu mă pricepeam bine, el l-a ales probabil pe cel mai acru. I-am spus că nu pot manca așa ceva, el raspunzandu-mi “asta este” dând din umeri. L-am lăsat pe masă și am plecat. Într-o situație similară, în Thailanda de exemplu, mi-ar fi fost schimbat desigur cu un alt fruct bun. Eram cumva frustrat. În țara unde se găsesc cele mai bune fructe din lume eu primisem un mango acru. Mi-am cumpărat mai apoi de la taraba vecină 3 brățări cu mărgele negre din lemn. Au costat toate 1 dolar. Mi se păruseră frumoase și asta m-a bucurat.
Dorind să-mi încerc din nou norocul, mi-am zis să iau autobuzul ca să mă întorc la hotel. De data aceasta tânăra care vindea bilete mi-a vândut un bilet. I-am dat 20.000 rupii și mi-a dar rest 15.000. I-am explicat că biletul costa doar 3500 și că nu mi-a dat bine restul. Nu conta câți bani erau, în euro ar fi fost echivalentul a 8 cenți, dar ideea de a fi înșelat mi se părea tare urâta. Mi-a aruncat în silă restul pe care l-am și luat.
Autobuzul m-a dus până la Piața Indoneziei. Aceasta era la fel ca oricare alt loc al orașului, foarte aglomerată. Mașinile se aflau peste tot. Într-un fel de sens giratoriu imens erau mulți zgârie-nori și părea totul foarte modern. Ca în fiecare loc public al orașului și aici era plin de persoane care se ocupau de siguranța locului.
Am mers să vizitez un mall. Interiorul era foarte frumos, construit cu mult bun gust. Părea însă gol. Câteva femei și bărbați se plimbau prin galeriile magazinului. Mărci europene de lux își expuneau produsele în vitrine frumos iluminate. Am căutat un food court și la un moment dat am întrebat un tip de la security unde se află așa ceva și acesta mi-a răspuns că la ei în mall nu se găsește nici un food court. M-am gândit că poate puterea de cumpărare a indonezianului de rând este prea scăzută și ei probabil nici nu și-ar permite să mănânce acolo. Părea cumva ca în România anilor ’90, când lumea mergea la McDonald și nu prea manca și în puls mai cerea și apă de la robinet.
Lăsasem mall-ul în căutarea disperată a unui restaurant. Deși eram în centrul orașului nu găsesisem nimic de mâncare. Era deja seara, îmi era foarte foame și foarte sete. Pe marginea străzii se aflau restaurante ambulante concepute într-un fel de ricșă, cu bucătari ce găteau pe stradă, fără apă curentă și care spălau vasele folosite, într-un lighean fără să mai schimbe apa. Deși în jurul lor se răspândea un miros foarte apetisant de mâncare, nedorind să risc să mă îmbolnăvesc, știind că sistemul meu imunitar nu este așa de puternic ca al localnicilor, mi-am spus că nu voi manca de la ei. Mă îmbolnăvisem cu ceva ani în urmă când am mâncat de pe stradă în Macao, iar acolo mâncarea părea mult mai igienic preparată decât aici. Făcusem febră și avusesem frisoane. Când te arzi cu ciorbă, sufli și în iaurt.
Într-un final am găsit un restaurant aflat într-o clădire pe margine acelei străzi largi, unde traficul intens continua să curgă necontenit. Înăuntru nu părea nici plin nici gol, era conceput pe două etaje cu un fel de atrium în mijloc. Am așteptat cam 10 minute până ce mi-a fost adus meniul. Am început să îl studiez și într-un final am găsit ce doream să mănânc, dar am fost dezamăgit că aveau doar sucuri sau un fel de smoothie de fructe făcut de ei. În smoothie puneau gheață frapată făcută din apă de la robinet și nu doream să beau așa ceva. După încă 20 de minute de așteptat am văzut că nici un chelner nu avea intenția să vină să mă servească. În restaurant neavând nici apă îmbuteliată și nefiind nici convins de mâncarea din meniu, am ieșit dezamăgit și m-am îndreaptă spre casă pe jos printre zgârie norii unor hoteluri de lux.
Hotelul meu se afla pe o stradă laterală și paralelă cu strada principală așa că era o zonă destul de liniștita. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr o sticla cu apă de la automatul din holul hotelului și apoi am comandat niște orez cu pui. Ei nu aveau un restaurant propriu-zis ci aveau un fel de serviciu de catering asemeni celor din avioanele low-cost. Adică mâncarea era deja preparată și ei doar o încălzeau. Am mâncat destul de repede și pot spune că a fost destul de bun. Pusesem mai multe condimente picante cu gândul că poate așa pot ucide posibilele bacterii nesănătoase.
După cină, mi se făcuse poftă de bere, însă uitasem că mă aflam într-o țară musulmană și lumea nu consuma alcool. La recepție mi s-a spus că ei nu au bere în hotel, dar că voi găsi la magazinul Carrefour. Acesta se afla destul de aproape. Mi-au trebuit câteva minute să ajung acolo. Magazinul era imens și erau foarte puține persoane în el. Probabil localnicii merg la piața să cumpere mâncare. Acolo prețurile sunt sigur mai decente. Găsisem doar bere caldă, la preț de restaurant. În frigider erau doar băuturile fară alcool. Deși în magazin nu părea a fi foarte multă lume, ajungând la singura casă care funcționa, aceasta era extrem de aglomerată. A trebuit să aștept foarte mult. Am plătit și când am ieșit afară mi-am dat seama că tipul mă înșelase cu 40.000 rupii. Am intrat înapoi cu bonul și i-am spus că mi-a dat restul greșit. A încercat să-mi răspundă că nu greșise, dar apoi i-am arătat camera video de deasupra lui și asta l-a făcut să îmi dea restul imediat. Remarcasem că în orașul acela trebuia să fiu foare atent și că toată lumea dorește să te fenteze.
Ajuns la hotel am lăsat berea în frigiderul de la recepție. Am așteptat cam o ora. Nu se răcise, dar îmi era prea sete și aveam prea mare poftă de bere.
Stăteam în holul mare al hotelului și părea că se apropie furtuna. Era deja spre ora nouă seara. Cerul era foarte întunecat. Speram că furtuna aceea să nu se transforme într-un ciclon. Toată ziua fusese foarte umed dar crezusem că probabil așa este întotdeauna acolo. După puțin timp a început să plouă puternic, furtuna era însoțită de fulgere și tunete. Mă gândeam că poate e cazul să termin și a doua bere și să mă retrag în camera. După vreo jumătate de oră, furtuna, așa de repede cum începuse se și terminase. Zgomot mult pentru nimic. Nu îmi plăcuse vremea acolo, era umezeală și era foare înnourat, orașul nu era frumos, traficul te apăsa și mentalitatea oamenilor părea cumva vicleană. În acel moment m-am bucurat că locuiesc în Europa.
Hotărâsem să merg să dorm. Era deja târziu. A doua zi urma să fac check out la ora prânzului. La recepție am cerut un uscător de păr deoarece nu aveam în cameră. Mi-au spus că ei sunt Ibis Budget și că ei nu au așa ceva în hotel.
Dimineața, m-am trezit la ora opt, înainte să-mi sune alarma ceasului. Mi-am controlat telefonul și aveam mesaje de la prietenii pe care îi cunoscusem în Darwin, Australia. Acolo furtuna se transformase în ciclon. Avea și un nume, îl botezaseră Markus. Fusese foarte supărat acest Markus, făcuse pagube materiale dar spre fericirea lor nu murise nimeni. Doar aeroportul le era închis. Eram bucuros că părăsisem Australia cu o săptămâna mai devreme și că Markus nu îmi stricase planurile de călătorie.
Micul dejunul a fost foarte bun. Comandasem dejun local, ce aducea mai degrabă a prânz, era compus din ou, orez și carne de pui. A fost tare bun. Chiar și cafeaua a fost bună. După ce am mâncat, am dorit să merg la sala de fitness dar când am ajuns acolo am fost foarte dezamăgit, aveau doar o bicicletă și două greutăți. Cum știam că ziua respectivă voi face foarte mulți kilometrii pe jos am hotărât să mă reîntorc înapoi în cameră fară să mai alerg pe bicicletă.
La ora 12 am lăsat camera. Mi-am dus bagajul la recepție. Mai aveam 9 ore la dispoziție până ce urma să iau taxiul ce trebuia să mă ducă la aeroport. Aveam destul timp, ca să vizitez ceea ce îmi mai rămăsese de văzut.
Am mers din nou în Piața Merdeka unde se află Monumentul Național. Această piață este cea mai mare din lume, fiind de 3 ori mai mare decât Piața Tiananmen din Pekin și de 9 ori mai mare decât Piața Concorde din Paris. Era interesant că acest parc-piață era înconjurat de un gard imens din fier și toate porțile erau închise. Deși îmi dorisem să ajung la monumentul lor național nu am reușit. După ce m-am învârtit în jurul parcului m-am îndreptat spre gara ce se afla foarte aproape. Pe lateralul străzii se afla Piața Libertății și după gratiile din fier am văzut niște căprioare foarte frumoase. Se pare că au colonizat o parte din familia lui Bambi aici.
În gara am băut un cappuccino. A fost bun și era bine că aveau și aer condiționat.
Observasem că Indonezia este o țara foarte tanără. Mulți copii se întorceau de la școală și mă salutau prietenește cu „Hello mister”. Probabil păream exotic pentru ei. Erau veseli și zâmbitori. Până în acel moment nimeni nu mă întrebase dacă doresc să fac un selfie dar cine știe… ziua era încă lungă.
După ce mi-am terminat cappuccino-ul am mers să vizitez catedrala catolică. Construcția este monumentală. Indonezia a fost ocupată de olandezi, care erau protestanți, iar ei nu au permis construirea unor biserici catolice în coloniile lor. Doar când Napoleon a cucerit Țările de Jos și l-a înscăunat pe fratele lui ca rege, de-abia atunci a fost permis ca în Indiile Olandeze de Est, să fie construite și biserici catolice. Această catedrală a fost sfințită în anul 1901 și este de factură neogotică, cu turnuri înalte și zvelte. Fleșele celor două turle cât și fleșa centrală sunt construite din metal și sunt foarte interesante, parând ca o dantelă. Nu mai văzusem așa ceva până atunci. M-am plimbat printre stranele din lemn și m-am simțit cumva acasă.
Lângă catedrală se afla imensa moschee a orașului. Avusesem intenția de a intra în curtea moscheii când un slujitor al lui Alah s-a îndreptat spre mine furios făcându-mă să înțeleg că nu sunt dorit acolo din cauză că aveam panaloni scurți. Lângă zidul moscheii se afla un canal în care curgea un pârâu cu apa foarte tulbure, plină de gunoaie și care mirosea îngrozitor. Am plecat mai departe.
Am decis să merg din nou în Piața Indoneziei pe care o văzusem cu o zi înainte. Am trecut din nou pe lângă marele Parc al Libertății pe care oricât aș fi dorit, nu aș fi putut să-l evit din cauza mărimii lui. În fata intrării închise, niște tinere m-au rugat să ne fotografiem, ceea ce mi-a readus un pic auto-stima.
În drum găsisem un restaurant care avea câteva mese afară. Părea destul de curat și erau mulți clienți. Hotărâsem să mănânc prânzul acolo. M-am așezat și am comandat celebrul nasi goreng, mâncarea de orez cu bucăți de pui și vegetale. Din cauza căldurii și a amorțelii pe care o simțeam, am uitat să spun că nu doresc să fie picant. Mâncarea era foarte arătoasă dar foarte iute la gust. Băusem și apă, încercasem și cu pâine dar până la urmă a trebuit să las mai bine de jumătate din porția mea de orez. Fusese într-atât de picantă încât roșisem la față și dacă ar mai fi trebuit să fac un selfie cu cineva cred că ei ar fi denumit fotografia “ Noi și racul european”. Trist pentru că-mi lăsasem mâncarea pe masă, mi-am continuat drumul spre piață. Îmi făcea impresia că în orașul acela nu aveam o karma bună, ceva nu îmi ieșea.
Mall-urile erau foarte frumoase, poate chiar mai reușite decât cele europene, desigur mă refer la construcțiile moderne, nu la galeriile art nouveau din marile capitale ale bătrânului continent. Se vedea că investiseră foarte mulți bani în ele, aveau aer condiționat și din păcate erau aproape goale. Cred că erau comparabile cu cele din Singapore.
În clădirea Plaza Indonesia am întrebat dacă există un bar sau local cu vedere panormică. Am fost sfătuit să merg la “The Cloud Lounge”, care se afla la etajul 49. Localul era minunat, avea o terasă ce iți oferea o vedere de aproape 360 de grade. Soarele era spre asfințit și deasupra orașului se vedea norul de poluare, care îl făcea să se vadă cumva încețoșat. Am comandat o bere și apoi încă o bere. Soarele se retrăgea încet și speram că lumina lui caldă îmi vă permite să fac niste poze frumoase. La un moment dat s-au aprins niste flacări decorative, era aproape întuneric și publicul localului se schimba cu cel sosit pentru a-și petrece seara acolo. Fusese o idee bună să merg acolo sus, mi se păruse singurul loc minunat din acel oraș imens. Ametit ușor de la bere, căldură și probabil de la faptul că nu mâncasem bine în ultimele zile, am plătit și am coborât cu liftul panoramic. Jos m-a izbit căldura umedă a orașului în mișcare.
Am mers pe jos la hotel, unde trebuia să îmi iau bagajul. Îmi mai rămăseseră 2 ore până ce urma să merg la aeroport, așa că nu m-am grăbit. Am trecut prin fața unui ansamblu statuar imens. Era o fântână ce înfățișă o trăsură trasa de 8 cai. Reprezintă Statuia lui Arjuna Wijaya, un erou din legendele indonesiene. Monumentul fusese construit în 1987, după visita președintelui Indonezei în Turcia, care fusese impresionat de multele monumente ce se aflaseră pe traseul oficial, astfel încât la întoarcerea lui acasă, și-a dorit să își împodobească și el orașul cu un grup statuar. În noapte, fântâna monumentală era foarte frumoasă și impresionantă.
Când am ajuns, în fața hotelului am văzut că își făcuse apariția un restaurant ambulant. Părea destul de curat. Chiar și recepționerul hotelului mânca acolo. L-am rugat să îmi comande și mie o porție identică cu a lui. Mi-a comandat și apoi a plecat înapoi la lucru. După ce am primit porția, m-am așezat pe marginea străzii, am luat două îmbucături, apoi am văzut că în sosul mâncării ce avea un gust bun, pluteau două muște fierte de mult. Mi s-a făcut scârbă și am aruncat mâncare la gunoi. Dezolat m-am gândit că nu eram sortit să mănânc în Jakarta.
Înfometat mi-am comandat din nou mâncarea congelata în hotel și am mâncat la una dintre mesele din fata recepției. Orezul acela curat și era bun la gust.
După cină mi-am comandat un Grab, un fel de Uber și în timp ce îl așteptam să vină, recepționerul și-a luat rămas bun de la mine foarte ceremonios. Am plătit 115.000 rupii ceea ce ar fi fost 6,85 euro pentru o călătorie de 40 de minute.
Eram obosit, urma să zbor spre Brunei și trebuia să fac escală în Malaesia. De data aceasta zburam de pe aeroportul cel nou, care era foarte frumos, magazinele erau moderne și totul în jurul meu făcea o impresie bună. După întâmplările avute, mă bucuram că urma să părăsesc orașul.
Fiind un zbor de noapte speram foarte tare să dorm măcar cele 3 ore până ajungeam în Kuala Lumur. Acolo urma să schimb avionul spre Bandar Seri Begawan.
