Ziua în care am respirat pentru ultima dată liber.
Carnavalul din Veneția
--
Bolzano era învăluit într-o cețoasă pâclă matinală. Dinspre sud se întrezărea o fâșie de lumină ce promitea o zi însorită. Era jumătatea lui februarie a anului 2020 și ne aflam cu câteva zile înainte de intrarea în postul Paștelui. Trenul plecase punctual la orele 7:31. Aveam locul de la fereastră, într-un unui vagon de clasa a 2–a și mă îndreptam spre Veneția, orașul care își celebra faimosul carnaval.
Vorbisem la telefon, cu o seară înainte, cu sora mea și îi spusesem că probabil din cauza noului virus care se răspândise în China, aveam intenția să-mi anulez vacanța din Sud-Estul Asiei. În anii precedenți, în perioada iernii europeane, îmi planificasem de fiecare dată o vacanță de câteva luni spre destinații cu temperaturi calde. Eram oarecum trist pentru că încă nu îmi rezervasem biletele de avion, dar din cauza situației globale nesigure nu puteam risca. Sora-mea îmi sugerase să vizitez, locurile nu prea îndepartate de Bolzano. Am decis să merg la Veneția unde mai fusesem deja de cinci-șase ori. Lucrasem chiar și într-o vară o săptămâna întreagă acolo, dar nu văzusem niciodată orașul în perioada carnavalului. Am deschis imediat aplicația «Trenitalia», mi-am rezervat biletul pentru a doua zi dimineața, mi-am preparat în graba câteva sandwich-uri și apoi mers la somn. A doua zi urma să vizitez La Serenissima.
Imaginile îmi treceau prin fața ochilor grăbite una după cealaltă, ca într-un caleidoscop. Trenul înainta cu viteză printre munți și parcă aluneca o dată cu râul Adige în lunca lui lină. Nu mă odihnisem bine noaptea trecută și din cauza căldurii plăcute din compartiment am ațipit. M-am trezit când trenul intra în gara Porta Nuova din Verona. Am coborât, am schimbat peronul trecând pe sub pasajul subteran și am băut un espresso în fugă. Freccia Rossa, din Milano, cu care urma să călatoresc spre Veneția, a ajuns la exact 8 minute după sosirea mea în gară. Îmi amintesc că eram aproape mirat de punctualitatea lui. Ajunsesem să mă obișnuiesc cu întârizerile trenurilor din Italia și înțelegeam glumele din folclorul italian, foarte asemănătoare celui românesc, referitoare la seriozitatea cu care funcționează Trenitalia. După Verona drumul nu mai este așa de spectaculos dar totuși plăcut, iar apropierea de mare mi-a i dat o stare de bine. Am trecut prin Vicenza, Padova și apoi am ajuns în Mestre, partea continentală a orașului Veneția. De aici trenul trebuia să traverseze laguna pe podul ce leagă insulele Veneției de continent. Fiecare întoarcere la Venezia ma cufunda într-o stare de neliniste emotională. Nu a fost o excepție nici de această dată și aceeași senzație de bucurie m-a compleșit. Locația scenografică te pregatește parcă pentru exuberanța arhitectonică ce te va acompania pe parcursul explorării orașului. Probabil că voi folosi o mulțime de epitete, dar Veneția fără epitete nu se poate descrie.
Am coborât pe peron la orele 10:50. Deși era soare, părea destul de frig. Spre norocul meu, am fost precaut și m-am îmbrăcat călduros cât să mă simt confortabil. Am traverast gara Santa Lucia și în final am ieșit în piațeta din fața gării ce da spre Canal Grande. Aveam la dispoziție 6 ore de colindat .
După câțiva pași, am intrat în furnicarul uman, care se mișca mai mult sau mai puțin grăbit. Majoritatea erau turiști: europeni, americani gălăgioși sau asiatici cu ultima tehnologie în materie de aparate fotografice. Am luat-o apoi spre stânga cu intenția de a trece Podul Desculților din fața bisericii Sf. Maria din Nazareth și de a mă îndrepta spre piața San Marco. Cred că fiecare turist care nu are la dispoziție foarte mult timp, parcurge aceeași rută sugerată de săgețile ce te îndrumă spre piața San Marco. Cunoșteam orașul deja destul de bine, deci pericolul de a ma pierde era exclus.
Veneția părea diferită de cea întipărită în amintirile mele. Erau foarte multe persoane care veniseră să serbeze carnavalul. O mulțime de personaje mascate, îmbrăcate în costume din epoca baroc se plimbau printre turiștii bucuroși să le fotografieze. Până și standurile pentru souveniruri vindeau în majoritate măști pentru carnaval și accesorii pentru a le compune. Ascultând în treacăt, am observat că cei îmbrăcați de carnaval nu erau neapărat localnici. Am auzit vorbindu-se foarte mult limba germană, ceea ce m-a făcut să presupun că cei mai mari fani ai carnavalului sunt probabil turiștii de la nord de Alpi.
Aici voi împărtăși câteva date istorice despre carnaval și cum a ajuns el să fie parte integrantă a culturii Veneției.
Carnavalul este un festival care se celebrează în fiecare an. Acesta se încheie în ziua de marți numită și Martedi Grasso sau Mardi Gras, cu o zi înainte de Miercurea Cenușii și cu patruzeci de zile înainte de Paști. Festivalul este renumit în întreaga lume pentru măștile sale bogat decorate cu precădere inspirate din periada baroc.
Legenda spune că a fost celebrat pentru prima dată în anul 1162, după victoria venețienilor împotriva patriarhului din Aquilleia, iar de bucurie, oamenii au început să danseze în piața San Marco. Se pare că festivalul a început în acea perioadă dar a devenit oficial în epoca Renașterii. În secolul al XVII-lea, periada de regres economic, carnavalul baroc a fost o modalitate de a salva imaginea prestigioasă a Veneției în lume și de aceea majoritatea costumelor fac parte din tendințele modei din secolul al XVIII-lea, întrucât acesta a fost momentul în care carnavalul a atins splendoarea maximă.
Carnavalul a fost întrerupt pe o perioada de aproape 200 de ani. Când Napoleon Bonaparte a invadat Veneția la sfârșitul anului 1796, sărbătorirea lui a fost interzisă ca măsură de prevenire a conspirațiilor. La fel au făcut și Habsburgii în posesia cărora s-a aflat orașul după plecarea francezilor. Carnavalul de la Veneția a rămas un vis neclar care a supraviețuit în amintirile bătrânilor și în unele festivități din insulele mai mici. Abia la sfârșitul anilor 1970, la cererea unor cetățeni și asociații civice, orașul a decis să reînvie carnavalul care a fost apoi redeschis oficial în 1979.
Zborul Îngerului sau al echilibristului turc pe funie.
Se pare că a fost realizat pentru prima dată în secolul al XVI-lea, când un funambulist turc a ajuns în vârful clopotniței din Piazza San Marco, mergând pe o frânghie fixată pe debarcader, coborând într-un mod spectaculos. De atunci, mulți acrobați au repetat “zborul” interesant, coborând din clopotniță spre loggia palatului dogilor. Evenimentul a fost îmbogățit cu detalii precum aruncarea de cadouri mulțimii aflate în piață sau premierii de către doge a artistului, până la căderea nefericită a acrobului la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acrobatul-înger a fost înlocuit cu un porumbel de lemn până în anul 2001, când tradiția a fost restaurată cu adevărați „îngeri” în carne și oase, aleși dintre personalități proeminente precum sportivi și cântăreți, de obicei femei.
Dintre dulciurile venețiene care reprezintă cel mai bine perioada carnavalului, tradiționale sunt Frittelle-le și Galanii. Frittelle-le sunt bile dulci de aluat moale prăjit cu stafide și sâmburi de pin (pot fi umplute și cu cremă), în timp ce galanii (numite și chiacchiere-bârfe sau crostoli) sunt produse de patiserie plate, prăjite și acoperite cu glazură de zahăr, un fel de gogoși de la noi.
După ce am traversat orașul trecând podul Rialto, am ajuns în piața San Marco. Soarele era deja la amiază. Locul era înţesat de turiști și de măști ce se plimbau lent ca să își expună costumele minunate. Am hotărât să urc în campanilă. Știam că de acolo voi avea o priveliște de ansamblu asupra orașului. Ziua era minunată și senina ceea ce mi-a permis să văd până departe. Insula San Giorgio Maggiore se vedea inundată în lumina. Totul părea de vis.
Ca un fapt divers trebuie spus, campanila originală a fost una dintre cele mai vechi clopotnițe din lume. A fost construită în secolul al X-lea cu transformări în perioada Renașterii, înălțimea ei de 98,6m făcând-o și cea mai înaltă structură a orașului, din această cauza a fost denumită și “el paròn de casa” adică “stăpânul casei”. În ziua de 14 iulie 1902 turnul s-a prăbușit din cauza deteriorărilor de la structura de rezistență. Norocul a fost că în urma evenimentului nefericit nu au existat victime. În momentul îndepărtării molozului s-a descoperit o singură victimă, aceasta fiind pisica paznicului.
O replică a turnului a fost construită și a fost inaugurată în 1912. Aceasta conține și un lift cu care am urcat până la ultimul etaj, unde de altfel, se află și clopotele. O inscripție îți prezintă faptul că în 1609 Galileo Galilei a folosit clopotnița pentru a-și prezența telescopul.
După ce am coborât din turn, m-am îndreptat înspre promenada din fața mării unde gondolele amarate dansau nebunește în mișcarea valurilor. Urmăream curios multitudinea măștilor și a costumelor. Am trecut prin fața Palatului Dogilor și am traversat podul De la Paglia, de unde am fotografiat și faimoasa Punte a Suspinelor, apoi m-am îndreptat spre monumentul regelui Victor Emmanuel al II-lea. În anul 2006 când vizitasem Veneția pentru prima dată, îmi făcuse mama o fotografie în fața acestui monument, apoi după 7 ani, în 2013 îmi făcusem o alta și cum trecuseră de atunci alți 7 ani, m-am gândit că ar fi fost frumos să păstrez tradiția și să mă fotografiez din nou în același loc. Chiar la baza monumentului o pictoriță care făcea desene cu un fel de henna pe pielea turiștilor s-a oferit să mă ajute.
Îmi îndeplinisem misiunea de turist, văzusem măștile, văzusem monumentele principale așa încât timpul ce îmi rămăsese era destinat unei plimbări liniștite printre canale și palate impozante. Am trecut alene prin fața magazinelor de lux de pe Calle Largo XXII Marzo însă fără a intra. Într-o vitrină mare, erau expuse spre vânzare opere origiale ale lui Fernando Botero. Când vezi atâta opulență îți dai seama de însemnătatea mondială a orașului Veneția. În cartierul Dorsaduro după ce am trecut podul peste Canal Grande, m-am îndreptat spre basilica Santa Maria della Salute aflată chiar în triunghiul care se numește “Vârful Vămii” sau Punta della Dogana, locul unde Canal Grande se intersectează cu canalul Giudeca. Am intrat în biserica maiestoasă construită în cel mai minunat stil baroc. Lumina era filtrată de ferestrele mari. Era liniște și atmosfera părea cumva mistică. La ieșire m-am îndreptat spre Vârful Vămii unde se află și un mini-far. De acolo se deschide o priveliște minunată spre Piața San Marco cu Campanila și Palatul Dogilor. Am observat cum o tânară asiatică a rugat doi turiști să îi facă o fotografie, dar a fost refuzată. Părea o scenă oarecum neplăcută, am remarcat privirile lor încruntate și dezamăgirea și tristețea tinerei. M-am oferit eu să-i fac câteva fotografii. Cred că a fost așa de fericită că nu a contenit să-mi mulțumească. Mi s-a părut un gest foarte simplu.
La întoarcere spre Piața San Marco am trecut și prin fața muzeului de artă al lui Peggy Guggenheim. Aș fi dorit să întru să îl vizitez dar mi-am dat seama că nu aveam destul timp la dispoziție. Am intrat pentru un moment în curte și mi-am spus ca data viitoare când voi ajunge în Veneția mă voi opri aici cu sigurantă.
Trecând pe lângă o pizzerie care vindea la fereastra larg deschisă și pizza la pachet, mi-am cumpărat două triunghiuri și o sticlă de apă minerală. Le-am mâncat pe drum. Aluatul era fierbinte și mirosea așa de bine că parcă și acum când îmi amintesc, îmi vine poftă de pizza și încă îi simt parfumul.
Soarele lui februarie mergea spre apus. Lumina devenise roșiatică și seara era plăcută. Am trecut prin fața micii opere La Fenice. Cred că probabil urma să fie un spectacol pentru că am văzut lume îmbrăcată elegant ce se afla in fața intării.
La întoarcerea spre gară am luat un vaporetto-autobuz. Am navigat prin Canal Grande și astfel am putut vedea frumusețea palatelor aliniate de-a lungul lui. Minunatul gotic venețian se interfera cu clădirile construite în stil renascentist sau baroc.
În fața gării era multă lume. Unele măști pe care le văzusem pe parcursul traseului meu, se aflau și ele în piațeta gării. Probabil se întorceau acasă, sau din motive economice unii dintre turiști preferau să doarmă în Mestre unde hotelurile sunt mai ieftine.
Am urcat în tren. Vagonul necompartimentat era plin. Cu greu am găsit un loc la fereastră. În față mea stăteau doi domni italieni ce nu păreau a fi turiști, probabil lucrau în Veneția și mergeau spre acasă.
După ce trenul a oprit în Mestre, ne-am îndreptat spre Padova. Aici au coborât foarte multe persoane, printre ele fiind și domnii din fața mea. Când au plecat, cel care citise ziarul l-a uitat pe banchetă. Pe pagina principală am văzut un titlu imens unde scria: “Primele cazuri cu virusul corona în orașul Padova”. Mă aflam chiar în gara orașului Padova. Dintr-o dată am avut impresia că nu mai pot respira bine. Parcă mă făcusem mai mic și nici nu eram sigur dacă îmi doream să iau ziarul, să citesc articolul. Era prima știre unde se spunea că virusul ajunsese în Italia. Realizasem acum motivul pentru care tinerei asiatice i se refuzase o fotografie. Cred că toți eram în acel moment într-o situație de necunoaștere a situației, iar ignoranța duce la frică și la panică.
În Verona am schimbat din nou trenul spre Bolzano. Am ajuns acasă târziu, spre miezul nopții. Eram stresat și dezorientat. Îmi aminteam imaginile văzute la TV cu persoanele din China care căzusera secerate pe stradă din cauza acestui virus.
A doua zi, ca de altfel până la sfârșitul săptămânii am avut liber. La două zile după ce fusesem în Veneția, Carnavalul a fost anulat. În zilele care au urmat, știrile despre rapiditatea cu care se răspândea virusul și despre situația disperată în care se afla Italia erau pe toate buzele, în toate ziarele din toate țările. Regiunile Lombardia și Veneto intraseră deja în carantină. În Sudtirol-Alto Adige au fost întrerupte cursurile școlare.
La începutul lui martie am început lucrul la o producție suedeză de film. Era o echipă cu care am filmat în câteva locuri minunate din frumoșii munți ai regiunii noastre. Amicii suedezi erau parcă și mai stresați decât noi și îi auzeam cum vorbeau în engleză despre “Infected Italy”. Dimineața după ce ne salutam îi vedeam cum își dezinfectează serios mâinile cu gel. La radioul local ne încurajau și ne spuneau să nu intrăm în panică. Despre primele cazuri am aflat la sfârșitul lui februarie, exact după Campionatul Modial de Biathlon, desfășurat în Antholz, zona în care am filmat și noi.
Producția cinematografică suedeză se sfârșise. Eram deja acasă de câteva zile. Italia se afla în carantină totală. Probabil din cauza ipohondriei îmi măsurăm de câteva ori pe zi temperatura. Mă simțeam bine și eram optimist, spunîndu-mi că trecuseră deja câteva săptămâni de când nu avusesem contact direct cu nimeni, folosisem și masca destul de timpuriu și mă spălam conștiincios pe mâini. Într-o dimineață însorită, la jumătatea lunii martie, după ce m-am trezit, mi-am dat seama că rămăsesem fără miros …
