Borobudur: O amintire a trecutului budist al Indoneziei

Cel mai mare templu budhist din lume, Central Java

Adrian Damian
13 min readFeb 18, 2020

Zborul dinspre Bali spre Java era lin, priveliștea din avion era minunată, doar din loc în loc câte o insulă tulbura apele oceanului albastru. Am ajuns pe insula Java cu o întârziere de 3 ore. Se pare că în Asia timpul avea o altă scurgere și de aceea nimănui nu i s-a părut nefiresc că am întârziat. Pentru a mă conforma tradiției locale, fiind în vacanță am încercat să rămân relaxat.

Java este una dintre cele mai populate insule de pe glob. Destinația mea era provincia centrală a Javei, a cărei capitală este Yogyakarta. În scurtul timp pe care l-am avut pentru a mă documenta înainte de a decola din Bali, am aflat că orașul este capitala unui sultanat, care reprezintă o regiune specială a provinciei Central Java, condus de către un monarh. Nu am înțeles bine sistemul administrativ al țării, țara fiind o republică, dar Yogyakarta este un oraș condus de un monarh.

La ieșirea din aeroport am fost izbit de aerul cald și umed ce îți făcea pielea să o simți aproape de tine. M-am îndreptat spre stația de autobuz. Stația părea un fel de platformă înaltă, construită paralel cu strada iar în dreptul acesteia venea autobuzul asemeni unui metrou în dreptul peronului. În fiecare stație era o persoană care te îndruma încotro să mergi. Totul părea foarte bine organizat. A trebuit să schimb de două ori autobuzul. După aproape 40 de minte de mers am ajuns la destinație.

Lumina roșie a răsăritului

Hotelul se numea “Aloha”. Era o afacere de familie, nu era foarte mare dar părea foarte primitor și foarte curat. Avea un atrium înconjurat de plante exotice, o fântână și un bazin cu pești aurii.

La recepție erau două tinere, probabil fetele proprietarului, iar check in-ul a fost foarte simplul și rapid. Erau de o frumusețe cum poate doar în poveștile orientale puteai să întâlnești și aveau zâmbetul de la care cu greu puteai să îți desprinzi privirea.

Camera era frumoasă și simplă. Mi-am dat seama că minimalismul sud-asiatic este foarte pe gustul meu. Așternuturile miorseau a proaspăt și aveam senzația că locuiesc într-una dintre camerele din catalogul Armani Casa.

Trebuia să schimb banii in moneda locală, după care urma sa merg să iau cina. Tânăra de la recepție mi-a recomandat un restaurant aproape de hotel. Zona părea destul de turistică și de-a lungul străzii erau cateva localuri drăguțe. M-am oprit la un fel de tavernă ce se numea Via-Via. Avea o încăpere destul de mare, cu mese micuțe, iar peretele ce dădea spre stradă era de fapt o fereastră imensă deschisă. Părea destul de animat. Am primit o masă în centrul sălii. În spatele meu pe o scenă mică, au apărut niște tineri care au început să cânte muzică jazz. Erau acompaniați de o solistă cu o voce foarte plăcută.

Mi-am comandat un nasi goreng (mâncare de orez cu carne fragedă de pui și creveți) și o bere Bitang. Chelnerii erau foarte prietenoși și vorbeau engleza excelent. Mi-a plăcut disponibilitatea cu care explicau turiștilor ce conține meniul. Aerul cald era mângâiat de ventilatoarele din tavan, muzica de jazz se armoniza cu vocea plăcută a solistei care interpreta melodii din gama Buddha Bar.

Unele momente ce te întâmpină în viață îți pot da o uimitoare senzație de bine. Aveam impresia că simțeam într-o oarecare măsură veșnicia Asiei, mă aflăm în mijlocul Oceanului Indian, în mijlocul unei insule, într-un mic restaurant autentic, ascultând muzică jazz, înconjurat de lume din toate colțurile pământului și luând o cină tradițională. Mi-aș fi dorit cumva ca seara aceea să nu se termine foarte repede. Ce putea fi mai frumos?

A două zi mă aștepta o zi încărcată. Venisem pe insula Java cu intenția de a vizita templele Borobudur și Pramabanan. Visasem să vizitez aceste locuri aproape de când mă știam. Le văzusem într-o carte pe când eram copil, un album despre locurile misterioase ale Terrei. Îmi aminteam că printre imaginile cu priamidele Egiptului și statuile imense de pe insula Paștelui se aflau și cele două monumente de pe insula Java. Templele fuseseră re-descoperite în secolul 19 dintr-o întâmplare, în scurtul timp când britanicii, după ce i-au alungat pe colonizatorii olandezi au stăpânit insula. Britanicii au stat pe insula doar 5 ani, îndeajuns pentru a descoperi cele două temple. După plecarea lor, olandezii s-au reîntors din nou pe insulă.

Profilul imens al vulcanului Merapi și încercarea disperată de a vedea printre aburii junglei templul

După ce am terminat cina, m-am întors la hotel. Recepția era goală, ușile erau deschise dar se pare că aici nimeni nu face rău nimănui. Apa din bazinul din atrium susura plăcut. În cameră era liniște, așternuturile miroseau bine iar eu am adormit imediat.

Am pus ceasul să mă trezească la ora 3 dimineața. Planificasem excursia cu o seară înainte așa că dimineața urma să vină autocarul să mă ia. Am făcut repede duș, am coborât, mi-am luat pachetul cu dejunul ce mi-a fost pregătit cu o seara înainte și care mă aștepta așezat pe o tavă la recepție, cu numele meu scris pe punga din hârtie. De data aceasta poarta de la intare era închisă dar în momentul în care am încercat să o deschid un bătrân ce părea desprins din cărțile tradiționale indiene, îmbrăcat în alb și cu părul și barba la fel de albe mi-a deschis zâmbind. Cred că mi-a răspuns la salut în limba lui și apoi am urcat în autocarul care mă aștepta punctual în fața hotelului.

Autobuzul m-a purtat pe străzi întortocheate spre alte trei hoteluri ca să colectăm alți turiști ce își planificaseră aceeași excursie. Am ajuns la un fel de autogară de unde ne-a preluat un alt micorbuz. Eram șase, un cuplu olandez, doi tineri asiaici, șoferul și cu mine.

Turiștii asiatici și cu mine am optat ca înainte de a intra la templu, să mergem pe o colină din mijlocul junglei de unde am fi putut vedea răsăritul soarelui deasupra templului. Ni se spusese că priveliștea va fi fantastică. Ceilalți doi olandezi au preferat să meargă direct la templu, așa că după ceva timp ne-am luat rămas bun de la ei și noi ne-am continuat drumul spre dealul nostru.

Am făcut cunoștiință cu cei doi tineri care mă însoțeau în călătorie și am aflat că unul era indian din statul Goa, fostă colonie portugheză, iar celălalt era din East Timor, o altă fostă colonie portugheză. Indianul mi-a mărturisit că este catolic și părea mândru de asta. Tânărul din East Timor mi-a mărturisit că el a pretins că este localnic, vorbind indoneziana doar ca să nu plătească biletul exagerat de scump ce era pretins turiștilor străini.

Am ajuns la poalele dealului când încă era întuneric. Am urcat pe niște scări săpate în pământ și iluminate frumos de niște făclii. Totul părea misterios. Era un fel de abur ce ne înconjura și într-un final am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie “bella vista” locul panoramic spre templul din mijlocul junglei. Era chiar și un copac cu un fel de foișor unde dacă urcai puteai să vezi și mai bine răsăritul soarelui. La început am dorit să urc și eu, apoi mi-a spus proprietarul copacului că dacă vreau să văd priveliștea de sus trebuie să mai plătesc încă 10 dolari, așa că mi-am zis că voi avea probabil aceeași vedere bună și dacă stau jos. Era puțină lume, noi trei și poate alte 5 persoane. Se lumina încet, cerul devenea roșu, aburul încă ne înconjura. Undeva în spatele junglei care se întindea învăluită în ceață se vedea profilul imens al vulcanului Merapi care străjuia valea. Am așteptat. Ziua se făcea simțită, lumina era tot mai puternică iar templul nu se vedea. Ceața învăluia jungla iar în locul unde ar fi trebuit să fie Borobudur nu se zărea încă nimic. La un moment dat, se întrevede în abur stupa cea mare a templului. Bucuros, am încercat să fac niște poze care datorită depărtării nu mi-au ieșit însă bine. Am mai așteptat puțin dar ceața nu dorea să se risipească. Cam dezămagiți ne-am luat rămas bun de la stăpânul copacului cu foișor, am coborât scările săpate în pământ și încă iluminate de făcliile transparente și am urcat în autobuzul unde șoferul nostru ne aștepta pentru a ne duce mai departe.

Am intrat în curtea templului pe la ora 6. Era aproape pustiu. Am primit la intrare o cafea destul de chioară și un sandwich. Ambele erau incluse în prețul biletului. Ne-am luat rămas bun de la șoferul nostru care ne-a spus că ne lasă la dispoziție 5 ore ca să vizităm. El a plecat iar noi trei, ne-am îndreptat pe aleea centrală spre cea mai măreță constructie budistă din lume.

Să vorbesc puțin de însoțitorii mei de călătorie, cei doi tineri cu care mi-am petrecut de altfel ziua. Nu mi-aș putea aduce aminte numele lor pentru că era imposibil de reținut. Păreau foarte veseli și încântați de experiența de a vizita templul. Amândoi erau asiatici și aveau tenul închis la culoare. Indianul din Goa era ceva mai sigur pe sine probabil și din cauza că părea să aibă o situație financiară bună. Spusese că făcuse un master la o universitate din Europa și era foarte occidentalizat. East-timorezul părea poate mai modest dar avea un zâmbet natural și era de o jovialitate așa cum numai în Asia întâlnești. Vorbeau amândoi engleza destul de bine și ne-am înțeles de minune.

Soarele încerca încet să urce pe cer, lumina nu era încă foarte puternică. La ora aceea de-abia se strângeau turiștii așa că ne-am grăbit să urcăm cât mai repede treptele spre vârful templului pustiu. Când am ajuns la stupa de la ultimul nivel, în cel mai înalt punct al său, am avut parte de o priveliște măreață. Aburii dimineții se ridicau și ne lăsau să vedem verdele crud al junglei ce ne înconjura.

Încet, încet s-a animat cu turiști și templul părea un furnicar imens unde oamenii erau furnicile lui. În general erau vizitatori indonezieni, grupuri de tineri veseli ce veniseră în excursii școalare.

Am să povestesc o experiență pe care probabil doar un actor o poate avea. Ajunsesem să trăiesc un moment de vanitate dusă la extrem. Mă străduiam să par modest dar în interiorul meu simțeam un fel de bucurie aproape copilărească. Iată despre ce este vorba! Localnicii din Indonezia cred că nu au foarte mult contact cu persoane din alte țări, mă refer la rasă caucaziană. Și probabil cum pentru noi, asiaticii par exotici așa și pentru ei, cei veniți din Europa par cu siguranță diferiți. Mie, mi s-a întâmplat să fiu întrebat de nenumărate ori de către tinerii turiști localnici, dacă nu doresc cumva să fac un selfie sau chiar fotografii de grup. Eram cumva stânjenit dar și flatat și desigur că m-am lăsat fotografiat. Regretasem că nu avusesem dimineață destul timp ca să îmi spăl părul, că poate arătam cam răvășit și cam obosit după atâtea zile de călătorie dar dacă ei erau așa de drăguți și doreau să facem o fotografie cum aș fi putut refuza? Probabil că pentru ei, eu eram că și maimuța, cu care se fotografiau turiștii europeni pe plajă… Amicul din East Timor chiar s-a oferit de nenumărate ori să ne facă el fotografiile.

Ziua se îndrepta spre prânz. Templul își dezvăluise toate secretele. Am urcat și coborât nenumăratele scări și terase, am văzut aproape fiecare basorelief și fiecare statuie a lui Buddha. Iubind foarte mult arhitectura budistă mă simțeam extrem de bine. Am simțit amărăciune când am văzut că multe dintre statuile lui Buddha erau fără cap, și am auzit de la ghidul turistic că multe dintre statui au fost furate sau că altele se află în diverse muzee din lume; Londra, Paris sau Berlin.

Câteva detalii despre templu.

Borobudur este construit în stilul tradițional mahayan, un templu gen stupa, fiind și cel mai mare monument budist din lume.

Nu există nici un document scris care să ateste cine a construit templul.

Perioada de construcție a fost estimată prin compararea basoreliefurilor cu a inscripțiilor utilizate în mod obișnuit în hărțile regale în secolele al VIII-lea și al IX-lea. Se presupune că Borobudur a fost fondat în jurul anului 750 d.Hr.

Se estimează că construcția a durat 75 de ani și a fost finalizată în timpul domniei lui Samaratungga în 825 d.Hr.

Monumentul este format din nouă platforme suprapuse, șase pătrate și trei circulare, acoperite de o cupolă centrală.

Zidurile templului Borobudur sunt decorate cu 2672 de basoreliefuri care, dacă ar fi aranjate într-o linie continuă ar atinge o lungime de șase kilometri. Este considerat ca fiind cel mai mare și mai cuprinzător ansamblu de reliefuri budiste din lume. Valoarea artistică a reliefurilor din templul Borobudur este inestimabilă.

Divizarea pe verticală a Templului Borobudur în fundament, corp și suprastructură se potrivește perfect concepției Universului în cosmologia budistă.

Se crede că Universul este împărțit în trei sfere suprapuse, kamadhatu, rupadhatu și arupadhatu, reprezentând, respectiv, sfera dorințelor în care noi suntem conectați cu dorințele noastre, sfera formelor în care ne abandonăm dorințele, dar suntem în continuare conectați la identitatea și forma noastră și sfera amorfă în care nu mai există nici identitate și nici formă.

La templul Borobudur, kamadhatu este reprezentat de bază, rupadhatu de cele cinci terase pătrate, iar arupadhatu de cele trei platforme circulare, precum și de stupa mare.

Borobudur este un templu unic situat între doi vulcani gemeni și două râuri.

O cantitate enormă de pietre, aproximativ 55.000 de metri cubi, folosită la construcția Borobudur au fost luate din râurile vecine. Piatra a fost tăiată, transportată pe șantier și așezată fără mortar.

Majoritatea templelor de pe insula Java au fost construite pe o suprafață plană, în timp ce Borobudur a fost construit pe un deal situat la 265 m deasupra nivelului mării, pe fundul unui lac secat.

A fost construit în timpul domniei dinastiei Sailendra.

Abia în 1814 Borobudur a început să primească atenție și faimă la nivel mondial prin eforturile lui Sir Thomas Stamford Raffles care a scris o carte intitulată „Istoria Java” sau „Istoria insulei Java” care a facut ca numele Templului Borobudur să se răspândească în toată lumea. În acea perioadă insula se afla sub stăpânire britanică.

Prima fotografie și prima monografie a studiului detaliat al templului Borobudur au fost publicate în 1873.

Cel mai mare proiect de restaurare a fost întreprins între 1975 și 1982 de către guvernul indonezian și UNESCO, în urma căruia monumentul a fost catalogat drept patrimoniu mondial UNESCO.

Templul Borobudur este înscris în Guinness World Records drept cel mai mare sit arheologic Budist din lume, având o suprafață de 15.129 metri pătrați, 42 de metri înălțime cu 10 niveluri, lungimea reală fiind mai mare de 1 km și are 72 de stupe.

Borobudur nu se află în afara primejdiilor. Templul a fost deteriorat nu numai datorită dezastrelor naturale, cât și prin furtul unor fragmente în special capetele statuilor lui Buddha, care au fost tăiate. Hoții de obiecte de artă, le vând la prețuri foarte mari colecționarilor de antichități.
În primii ani ai independenței Indoneziei, templul a fost de asemenea foarte des amenințat cu distrugerea. În 1980 un lider radical a pus o bombă care a explodat și a distrus 9 stupe. Stupele distruse nu au reușit să fie salvate.

Este cel mai vizitat obiectiv turistic din Indonezia, fiind vizitat de peste 2,5 milioane de turiști anual.

Biletul de intrare pentru ambele temple a fost de 140.000 de ruphi, ceea ce ar fi aproximativ 40 US$. Este mai convenabil să cumperi un singur bilet pentru ambele temple, Borobudur și Prambanan.

Templul Borobudur, video de prezentare

După miezul zilei ne-am îndreptat spre mini-busul nostru. Șoferul ne aștepta. În mașină era racoare din cauza aerul condiționat. Microbuzul a pornit, a cotit la stânga și apoi am ieșit din zona templului.

Printre plantații de orez și palmieri strălucind în soare ne-am îndepărtat de Borobudur, continuându-ne drumul spre următoarea destinație a călătoriei noastre, templul Prambanan.

Restaurantul din Jogjakarta: http://viaviajogja.com/viavia-restaurant/

--

--